uşa de la intrare

miercuri, 23 iunie 2010

Cireşe, halviţă, gogoşi.....Drăgaică !

Săru-mâna ! Daţi-mi şi mie o comandă cu Nehoiu, 78, taxă inversă !
- 'mbine! Stai pe canapea şi aşteaptă, că mai am două comenzi!
Citesc afişele de pe pereţii oficiului de telefoane, citesc formularele de pe masă, adorm, şi brusc aud ciocănituri în geam şi vocea ascuţită a telefonistei:

 - Ai Nehoiu, 78, cu taxă inversă, cabina 1. 
Nici acum nu înţeleg de ce specifica numărul cabinei, că oricum era una singură. Sar ca din arc şi pun telefonul la ureche: 
- Săr'na, dă-mi-l pe tata! 
Săraca mama, niciodată nu aveam chestiuni urgente cu ea, ci doar cu tata. El era soluţia tuturor problemelor. 
- Doarme la ora asta, tu ce cauţi la poştă în crucea nopţii? 
- Scoală-l! Trebuie să vorbesc cu el, să vină sâmbătă la Măgura şi să plecăm duminică la Drăgaică. Mi-a promis!
-Vine oricum, vin şi eu de data asta - zice mama - că trebuie să-ţi iau uniformă de şcoală, şi dacă nu merg eu, iar ţi-o ia tac-tu cinci numere mai mare, cât reverenda popii!
...
Plec amărâtă ,acasă la tataie. Nu-mi convine că vine şi mama. Mamele niciodată nu-ţi îngăduie să mănânci cireşe cu sâmburi, nu te lasă să înfuleci zece gogoşi, nu vată pe băţ, alviţa o mănânci acasă, mici ai voie, doar doi, nu te dai în maşinuţe care se tamponează, nu în caruselul mare, nu în farfuria zburătoare... Drăgaica se vizitează cu taţii, nu cu mamele! De la intrare îmi lua tata pălăriuţă pe care scria: Drăgaica. O aruncam imediat si îmi luam eu una de cowboy, cu sclipici. Eram glamouroasă, când eram mică. Începeam dezmăţul cu susan, vată pe băţ, gogoşile care erau cele mai bune de pe pământ, deşi ăia le făceau fără ou şi lapte, păpuşelele de zahăr bezea, cocoşeii de zahăr topit, coloraţi în roz, îngheţata la cornet, pusă cu lingura (unde e îngheţata de altădată?), sau cea la pachet, Polar, între două foi de napolitană, sucul CI-CO, de care mi-e dor din suflet, sau siropul de căpşuni, cu sifon....
Printre tarabele cu dulciuri, mă mai opream şi la jucării. N-aveai voie să vii acasă fără mingiuţa bumerang, din rumeguş, cu care te pocneai veşnic peste ochi, ochelarii de soare şi pistolul cu apă. Cei mici aveau la ofertă ciocanul pneumatic, cu dublă folosinţă, la un capăt fiind fluier.
Tricourile, musai aveau picturi lavabile cu ABBA şi BONEY M. Pasiunea mea pentru un anumit tip de haine, se consuma , atât la Drăgaică , cât şi la mare, în magazinele de tip Artizanat. Îmi cumpăram în draci , ii şi rochiţe din pânză de in topit. Erau foarte scumpe, dar muream după ele. Mama protesta, că nu-s decente, mi se văd chiloţii. Ete, na! Doamne, şi ce chiloţi hidoşi erau pe vremea aia!
La Drăgaică găseam bascheţi chinezeşti, cu rotocoale de cauciuc în dreptul gleznelor, şi costume de gimnastică ( eu prestând astfel de sport la vremea copilăriei).
După ce mă dădeam prin toate comediile , tiribombele şi maşinuţele, mă lua iar foamea, iar pe tata plictiseala târgului, ne aşezam la umbră, în cortul care reprezenta Hanul Nehoiu,bobinam un făraş de mici şi două "siroape", aveam voie să râgâi, deşi tata se mai încrunta, apoi intram la spectacol de circ, prestidigitaţie, iluzionism, într-un cort care ni se părea un fel de Hogwarts al lui Harry Potter. Mă holbam la omul cu falca de bou, la pitici şi uriaşi, la femeia cu şarpele.....de fapt, eu ma holbam la sarpe, iar tata la femeie. Plecam apoi spre oraş.
În faţa Hotelului Pietrosul, era un restaurant vestit : Mioriţa. Acolo ne duceam să ne servească nea Molnar cu o ciorbă de burtă şi cu nişte coaste de berbecuţ la ceaun...
Veneam acasă rupţi de oboseală şi de plăcere, cu trenul de noapte, adormeam în tren, după ce urlam ca Dl Goe să mă urce tata în plasa de bagaje. Pun pariu că toţi copiii s-au căţărat în plasa de bagaje a trenului.
Mulţi, mulţi ani n-am mai fost la Drăgaică. M-am dus anul acesta, conştientă fiind că o să am o dezamăgire. Am avut-o. Au murit poveştile, Lecteriţo, s-a stins  parfumul Drăgăicii. Ce zgomot , ce manele, ce nebunie, ce hidoşenie! Lumea pestriţă era frumoasă acum 30 de ani! Acum , lume pestriţă înseamnă altceva. Atunci nu era perceptibil vulgul  într-un târg, acum e chiar grevat de aşa ceva. Nu sunt puritană, nici conservatoare, iar dacă se simte o notă de tradiţionalism , la mine, e de fapt nostalgie. Pe măsură ce trece timpul , mă conving şi mai tare de faptul că m-am născut într-o epocă nepotrivită mie, ostilă chiar. A fost o eroare de programare. Mie mi-ar fi stat bine într-un orăşel medieval, cu acces la ceva cultură adevărată...
Îmi lipseşte Drăgaica de altădată! De fapt, îmi lipseşte tot altădată-ul !

N.a. : Poza cu acadele şi floricele e a Bucătarului maniac

luni, 21 iunie 2010

NU GASESC UN FILM !!!


Dati-mi, vă rog, nişte sugestii, unde gasesc pentru descarcare filmele PLECAREA VLAŞINILOR (regia Mircea Drăgan - 1982) şi ÎNTOARCEREA VLAŞINILOR (1983). Am citit cărţile acum muuulţi ani, am revăzut Plecarea Vlaşinilor la Tvr Internaţional, dar numai jumătate. Se difuza la ora 3 noaptea şi m-am trezit întâmplător... Sunt bolnavă după filmul ăsta. Mă ajută să-mi fac o imagine uşor romanţată despre proprietatea colectivă, pentru că tocmai ce croşetez de o vreme la o astfel de lucrare.
Am căutat eu pe vestitele Torrente, unde dau buzna mereu, am căutat şi pe Demonoid, dar nu au aşa ceva pe acolo. Am găsit un sait cu filme româneşti la Chişinău, dar filmele astea sunt arhivate în vreo 10 arhive, sunetul e oarecum decalat.... M-au lăsat nervii rapid.
Aveţi vreo idee cum fac rost de ele? Pliiiiiiiz!!!

vineri, 11 iunie 2010

SURVIVORS


by TEO TRANDAFIR

De ce-a trebuit să aşteptăm atâţia ani, până s-a hotărât Teo Trandafir să ne prezinte sedimentul teoriei ei în privinţa supravieţuirii pe timp de criză; cristalul gândirii ei !?!
Mă fetiţă, dacă tot te-ai făcut tu tobă de istorie, citind referatele de pe saitul clopoţel.ro, şi te-a impresionat emoţional efortul concentrat al poporului japonez după cel de-al doilea război mondial, pentru refacerea economiei, de ce nu experimentezi tu, rumenă făptură, pe pielea ta mai întâi, exerciţiul ăsta ?
Or fi mâncat ăia orez şi peşte doi ani de zile, şi nu au primit salarii, dar gradul lor de conştiinţă colectivă, cultura şi educaţia lor sunt deja proverbiale pe planetă. La ei, sacrificiul e un act firesc, care nu cunoaşte limita maximă. Iar situaţia rămasă după război, era o motivaţie care nu mai are nevoie de explicaţii multe. E suficient să înţelegi că ţara le-a fost devastată de forţe străine, nu şi-au pus-o ei pe butuci, nu şi-au furat ei industria şi economia.
Ai venit tu, această Gizăs Craist-super star şi ai prezentat ca pe o alternativă concurenţială la dieta Montignac, dieta Trandafir! Nesimţito! Dacă franzela ţinută în congelator şi ciugulită cu graţie timp de o lună, era o soluţie, de ce nu ţi-a reuşit niciodată cura de slăbire? De ce nu arăţi ca Herzigova? De ce nu vrei să încerci tu experimentul ăsta brevetat de tine, şi să trăieşti din 600 de lei, şi tu şi fiica ta? Vă ajunge "franzeaua" la amândouă? Mai merge ea la şcoli private ? Dar la Nisipurile de Aur şi Egipt? Dacă îţi cere o un biscuit Eugenia, i-arăţi congelatorul, preţios depozitar al biblicei pâini cea de toate zilele? O familie care trebuie să se întreţină din 600 de lei lunar, mai poate conecta la curent congelatorul? Nu ştiu de ce a fost nevoie să prezinţi metoda asta de conservare, când era şi mai economică cea prin uscare pe ziar, la soare? Erai la fel de penibilă şi atunci când moderai emisiuni în care, musai trebuia să înfuleci în faţa telespectatorilor, bunătăţile pe care le gătea Gheorg. De parcă telespectatorii, asta aşteaptă de la o emisiune de divertisment, să te vadă pe tine lingând linguri! Dacă tot a trebuit să te ploconeşti în faţa lui Sârbu, la un moment dat,să te primească înapoi la Pro Tv, ce-ai avut în vedere, să-i faci lui rating, sau să-ţi iei caşul mare? A! Stai că am uitat, tu te refereai la bugetari acum, la faza cu franzeaua.
Aveam un unchi, nea Petrache, a trăit mai mult ca un pustnic, n-avea decât 3 clase, dar era de părere că fiecare om e înzestrat de Dumnezeu cu mai multe priceperi, dar numai cu un singur har. Şi de pe urma harului ăla trebuie să-şi capete pâinea şi câştigul, nu de pe urma priceperilor, că pricepuţi sunt mulţi...
Aşa că, dear Teo, tu trebuia să-ţi vezi de Filologia ta, de limbile arabice, şi viaţa ţi s-ar fi părut mult mai frumoasă. Iar nouă ne ofereai posibilitatea să nu mai auzim atât de des, de tine, şi să nu ne obligi să-ţi umplem congelatorul cu carne....pe care s-o consumi zilnic, dimpreună cu firmitura de pâine, valoroasă pentru noi muritorii, ca aurul monoatomic.
Mai bine ieşea deputat tipa aia care a fost director la Loteria Romana, ca macar ne-ar fi sugerat să băgăm cei 600 de lei în bilete la LOTO, si ne îmbogăţeam.

luni, 7 iunie 2010

Childhood memories


N-am mai postat de o lună. Mi-am dat deja două perechi de palme, cu efect moralizator şi de corecţie. N-am fost în grevă. Nu suport conotaţia cuvântului, şi nici atitudinea corespunzătoare lui. Mai spuneam eu odată, cu altă ocazie: "să stea ei piticii şi guvernanţii până m-oi duce eu cu scăunelul şi cu termosul de cafea păn faţa Prefecturii şi a Guvernului, să scandez lozinci!" Eu îmi scandez lozincile prin SMS-extraopţiune la abonament şi prin viu-grai, când trec pe lângă "fnetrele"piticului. Şi nu strig: " Jos Băsescu", strig: "Z'morţii mă-tii, babuinule!"( şi nu mă refer la Băse, e o injuratura generica). Aşadar, n-am formulat proteste, ba chiar, mai mult, anul acesta am anunţat-o pe distinsa doamnă care ţine condicuţa de sindicalişti bibliotecari din judeţ, că nu mai vrea conştiinţa mea de amploaiat al statului, să mai cotizeze la sindicat.Nu vreau sindicat. Nu mă regăsesc în statutul lui. Madam cu evidenţa a încercat o contraofensivă - asortată cu un bot creţ şi nişte gene vopsite cu rimel de doi lei, un fel de marmelaaaadă neagră dată pe gene - şi mi-a şuierat că e obligatoriu. Mi-a venit să-i cer să despartă în silabe cuvântul, ca să-l înţeleg defalcat, că pe de-a-ntregul nu-mi ieşea, şi i-am spus: Stimată Doamnă, ce ştie să facă sindicatul ăsta pentru mine? Îmi rezolvă, ce? Când am reclamat nişte probleme, v-aţi pitit cu capul sub aripă, mi le-am rezolvat singură, cu vocabularul din dotare şi cu conexiunea celor doi neuroni pe care-i am! Şi-ţi recomand politicos să nu-mi mai tulburi distracţia p-aici pe la şedinţă!Ce faceţi voi cu cotizaţiile fraierilor care dau banul, nu mă interesează, dar eu, prefer să dau banii ăştia, plus încă ceva, pe programul ăla care mie mi se pare al dracului de bine prezentat, cu o campanie de promovare gândită de un geniu, şi care se cheamă : Copiii Deltei - Copiii închişi în Paradis.
Când a dat prima dată spotul ăsta la Tv, n-am fost atentă, am crezut că e un reportaj, o emisiune, ceva. După aia, am văzut că pe un interval de doar un minut şi ceva, iniţiatorii programului şi arhitectul spotului au reuşit să adune toate datele şi să cuprindă toată drama copiilor Deltei. Alo, piticu! Aşa se face o campanie, se foloseşte figura de stil, limbajul literar, de concept pentru titlu de film, dacă vrei, nu: "salvaţi, ajutaţi, apel umanitar". Ştiţi de ce m-a cucerit programul cu pricina? Pentru că acei copii nu se prezintă ca nişte victime ; ci ca nişte copii care au tot ce-şi doresc, pentru că nu au cu ce să facă o COMPARAŢIE. Ei cred că bicicleta lor veche, cu ghidon de lemn, e model universal, punga cu pufuleţi sau pachetul cu biscuiţi pe care le aduce tatăl în ziua de salariu, e deliciul suprem al copilăriei, iar vacanţa la bunici, două sate mai la dreapta, e concediu de lux. Dar n-au parte de servicii de educatie si sanatate. La ei nu mai merge cu sacosa de ulei si zahar, cu pachetul de hainute. Lor le trebuie scoli si dispensare. Intr-un sat, se invata intr-un vagon de fier, din ala de la administrarea de santier. Am rămas cu sufletul strâns pentru copiii ăia care dădeau nişte răspunsuri reporterului, de te lua frigul cosmic. Cu mare drag vreau să ajut copiii ăia, şi mă bucur că nişte prieteni de la Bucureşti, cu care am discutat în week-endul trecut, vrea să le facă preşcolarilor din cel mai sărac sat, o grădiniţă mai ceva ca Bell. Deja şi-au trimis doi proiectanti si un economist în zonă! Ei sunt mai sceptici când e vorba de o fundaţie care trece prin mâna Bisericii, dar au găsit soluţia mult mai practică. Se duc personal, achiţionează terenul, amplasează construcţia, le-o dotează cu mobilier si aparate de joaca de la Magica International, le dă cheia şi salut! Nu mai trece banul pe la piticul lor zonal, nu mai bulibăşeşte el devize de lucrări până-i iese şi lui de-o bojdeucă...Deci bravo, bravo, celor care au iniţiat în forma prezentată, proiectul! Si-ti multumesc, Caline, ca faci gestul asta! Nu degeaba esti stranepotu' lu' Trandafir Mitu de la Magura!
...
Acum vreo două seri m-a pocnit nostalgia, iar. Eram la casa părintească, îmi legam trandafirii, şi aud nişte tropăieli pe stradă, amestecate cu voci tinere şi vesele. Mă uit peste gard, ca Rădiţa de la Măgura, şi văd un pâlc de fete coafate, cu zulufi, cu tocuri, cu şaluri, cu poşete... Mă lămuresc fetele de pe strada mea: sunt fetele de la a opta, au banchet! Mi-au dat lacrimile instantaneu. Mi-am amintit banchetul meu de la sfârşitul clasei a opta! Dumnezeule, cum să le spui fetelor astea că la o rochiţă fină, din mătase sau tafta, nu ai voie să pui ciorapi, sau dacă tot vrei să-i pui, trebuie să fie atât de fini, încât să nu se vadă? Cum să le spui aşa ceva, când, pe vremea noastră, abia apăruseră ciorapii ADESGO, groşi ca izmenele, si toţi de culoare havan... Eu am avut la banchet rochiţă din pânză topită albă, şi sandale de la tanti Nuţa Tudor, cu toc din ăla care imita napolitana!!! Erau la mare fiţă. Şi călcam pe tocuri ca o codobatură... Machiaj??? No way ! Eu nici în ziua de azi nu prea sunt prietenă cu fardul de pleoape, dar atunci, clar nu era voie! Şi să stau să fac mişto de fetele astea? Doamne fereşte! Atât am putut să-mi permit, văzând una foarte drăguţ îmbrăcată, cu un şal din ăla Jackie Onassis, să-i spun că şalul e perfect la rochiţa aia, dar nu la pletele care curg în cârlionţi pe tot spatele; şalul e pentru coafuri ridicate. Mi-am cerut scuze că o agresez cu sugestia asta, ea m-a ascultat însă, până la colţul străzii. Acolo l-a pus iar pe ea. Am admirat-o pentru chestia asta. L-a pus pentru că aşa vrea ea! Bravo!
Revin la banchetul nostru! Deci am 25 de ani de când am terminat liceul, şi 29 de când am terminat a opta! My God! O viaţă! La vremea aia aveam muzică la casetofon! Aveam casetofon ACIKO, adus de afară de tatăl Srekului, cu funcţie recorder, sculă de sculă! Aveam casete originale, din aceeaşi sursă, cu Donna Summer, ABBA ,BoneyM, Hot Chocolate, şi hitul verii aceleia era....... LINDA-LINDA!!! O mai ţineţi minte??? Cântată de unii, TEE SET. Doamne, ce-am dansat în seara aia, ca disperaţii! Ce băşici în tălpi am avut , şi cu ce sandale în mână am venit acasă, la miezul nopţii!! Am gasit melodia pe You Tube, o postez mai jos, probabil Voicu, devoratorul de metale nobile, imi va trimite trei crucişătoare şi vreo treij de rachete air-sol, în semn de bună pace. Da lasă Voicule, că nici tu n-ai avut la banchet Manowar. Cre că la tine era la modă Suzana.
De banchetul de la finalul liceului, nu-mi aduc aminte cu plăcere. Toţi am fost trişti. Domnişoara de matematică n-a vrut nici în ruptul capului să-l treacă pe Dan Ionescu, cel mai mare comic al vremii din liceul Nehoiu! Nu-l plăcea, şi nu l-a băgat în Bac. Aşa că, în seara banchetului, am ieşit din cantină şi am stat pe iarba din faţa clădirii, cu Dan, care a venit să ne vadă dar n-a vrut să intre. Şi săptămâna următoare am făcut noi banchet în Căminul de la Mlăjet! Organizat de nea Titel Dumitrescu, Dumnezeu să-l odihnească, dirigul nostru! Atunci ne-am matolit toţi cu o licoare dulce, făcută în casă, Florio, sau drac s-o ia cum o cheamă!
După ce am terminat generala, nimic n-a mai fost la fel. Viaţa a intrat în altă dimensiune, pe care nu ne-am dorit s-o explorăm. Despărţirea de praştie, de arc, de bambilici şi baş, de cartoane... a fost tragică. Ce rău imi pare pentru copiii din generaţia asta, că nu cunosc astfel de distracţii! Roşul din obraji nu se capătă la computer, energia, bucuria copilăriei, nu vine doar din biscuiţii BelVita şi I Phone Best. Ăştia habar n-au să fure caise verzi, cireşe şi flori, de prin curţile altora! Nu instig la fapte penale, că nici măcar nu sunt prevăzute la infracţiuni, chestiile astea! Fac parte din universul copilăriei. Şi nici nu sunt copiii vinovaţi că părinţii au devenit doar sponsori ai copilăriei lor, şi atât! Eu n-am mai văzut de ani buni, un copil cu genunchii juliţi ! La mine pe stradă vin copiii însoţiţi de mămici, la joacă! Ei încearcă nişte şotroane timide, sau ceva desene pe asfalt, iar mamele stau în fund pe trepte şi halesc toate pungile de pufuleţi ale copiilor. După ce pleacă ele, rămâne un morman de pungi de celofan , pahare de îngheţată, sticle de suc, plus un făraş de seminţe. Care sunt mai educate, nu le lasă pe stradă, le aruncă în curte la nea Sava !?! Femeia de serviciu de la primărie adună, mătură şi tace, că nu poţi să te iei de ele. Una e profesoară de mate, alta e medic, alta e prietenă cu vlăstarul piticului, deci sunt doamne! Şi copiii se joacă doi-trei metri mai încolo, încercând să ignore prezenţa mamelor. Aşa se consumă acum copilăria...