Noi n-am avut robe de atlaz şi pălării Oxford style, la absolvire.Ne-am făcut nişte panglici lungi, cumpărate la metru de la tanti Nuţa Pană şi ni le-am prins în piept, cu un mic artificiu floral şi chicios. Pe panglicile acelea ne-am scris apoi candoarea, inocenţa şi dragostea; ne-am scris tinereţea.
Ziua absolvirii liceului e ziua când ţi se desfac curelele de siguranţă. Pe urmă, eşti pe cont propriu. În dimineaţa acelei zile, nimeni nu mai trage de tine să te trezeşti, protestând cu ceasul deşteptător în mână. Eşti treaz de când lumea, ori nici n-ai dormit.
...
În ziua aceea era frig. Curtea şcolii a fost dintotdeauna rece. Tremuram de frig, de emoţie, de nerăbdare, eram nişte Niculai Moromeţi, cu flori în braţe şi cu sufletele cât găleata. Cineva pregătise o cheie simbolică, sculptată în lemn, pe care urma s-o predăm celor care intrau în anul următor într-a douăşpea. N-avea nimeni timp şi chef de bagatele, nu mai ştiu cine a predat cheia aia, probabil Cristina, colega noastră docilă şi sârguincioasă, căreia-i revenea rezolvarea tuturor lucrurilor pe care noi, ceilalţi, le refuzam. Pe ea n-o întraba nimeni dacă e de acord să facă un anumit lucru, îl făcea şi gata. Ea nu protesta. Dacă ea n-ar fi existat, ca să încerce să asigure un oarecare echilibru, probabil am fi ajuns toţi la şcoala de corecţie . Îţi mulţumim, Cristina, ştim că a fost greu, mai ales că poate ai fi vrut şi tu să faci tâmpenii, dar n-aveai cum, având mătuşile cadre didactice. E îngrozitor să ai mătuşi profesoare şi să nu poţi să bei şi tu o vodcă în spatele gării, la fiare.
Ceremonialul de absolvire a fost atât de cumplit, încât nu-mi amintesc nimic. Probabil ni s-a urat drum bun în viaţă, cibeva a vrut să recit din Kipling...
Noi n-am chiuit pe străzi după absolvire, n-am dat cu pălăriile în sârmele de telegraf. Ne-am dus la bar la Romică şi am încercat prima combinaţie de Brifcor cu vodcă. Am încercat şi nişte ţigări, avea să afle şi tata de ele, bine că n-a aflat mama, ea nu ştia să negocieze cu consecinţele.
Nu ne-am mai întâlnit niciodată unii cu alţii, mulţi dintre noi. Cât să fie de atunci? Douăzeci şi opt de ani... N-am avut nici o întâlnire organizată. Recunosc că nici n-aş rezista cu emoţiile. Mi-e atât de dor de toţi !!! Nu ştiu nimic de olteni, de Florescu, de Ciu, de Rădoi, de turcul Sadri. Ăştia n-au facebook, nu joacă Farmville. Pe unii i-am pierdut definitiv. Implacabil, timpul ăsta, singurul cu care nu te poţi contra.
În fiecare an îi privesc din balcon, pe absolvenţi. În fiecare dintre ei, cei de azi, suntem fiecare dintre noi, cei de ieri. Ne deosebeşte, totuşi, ceva. Ne deosebeşte gama de accesorii. Noi am absolvit în jeanşi, tenişi de Dragaşani şi nelipsitele genţi hidoase, kaki, în care primiseră părinţii noştri măştile de gaze la serviciu, pentru apărare civilă în caz de dezastre chimice. Aveam câte o hârtie de Vladimirescu, de douăşcinci, în buzunar şi viaţa abia începea. Cei de azi au toată tehnologia de pe planetă îndesată în urechi şi în buzunare şi viaţa tocmai ce le închide primele uşi în nas.
Cum ar fi, dacă...
