uşa de la intrare

luni, 12 septembrie 2011

You still wake up, sometimes, don't you?

”... You wake up in the dark and hear yourself, and see yourself... when you were a child !?”
Prietenilor mei din copilarie, Cristi Drăguşin şi Titi Avrigeanu - acum departe de ţară.
       12 septembrie. Zi descărcată acum de orice fel de emoţie. Şi ce dacă începe şcoala? 12 septembrie n-are magia lui 15 septembrie. Mă uit din balcon, la copiii care trec spre şcoală. O forfotă din care nu distingi nota de special. Câteva mame, cu flori în mână şi copiii alături, liceeni "proaspeţi" cercetând din mers terasa de la Bambuu (aici vă veţi petrece mare parte din timp, copilaşi, până ce va veni bacul distrugător de speranţe)...şi totul se stinge rapid şi forfota se mută în curtea şcolii.
...
          Cel mai înspăimântător lucru care mi s-ar putea întâmpla ar fi să nu mai am amintiri. Să uit prima zi de şcoală, când făceam praf în zece minute, ştrampii imaculaţi şi pantofii de lac grena, când ghiozdanul trecea rapid în atenţia lu' nea' Fănică cizmaru', căci nu mai avea curele, când zburau rapid filele din caiete, după nişte partide ţepene de raliu, ics şi zero, avioane şi basic origami (solniţe, bărcuţe), stiloul chinezesc cumpărat pe sub mână de la tanti Licuţa îşi boţea peniţa în lemnul băncii, culoarele dintre bănci deveneau piste de patinaj viteză şi motorina sau petrosinul de pe podea era lustruit cu uniformele noastre, se înregistrau şi primele ghivece sparte, primeam câteva manuale noi, care miroseau frumos (vreo trei zile, până când punea stăpânire parizerul pe ghiozdan), ne îmbrăţişam atât de "afectuos" cu băieţii, că ne zburau bentiţele de pe cap, iar Cristinei, ochelarii de la ochi, mai apărea câte o nară sângerândă sau câte o mânecă de sacou smulsă, primeam ceva bomboane, de încurajare, din partea şcolii, primeam de la Doamna Doctor Moldovan nişte pastiluţe cu iod sau ceva, ca să nu facem guşă, după care ne controla în cap, la unghii, la plămâni, ne spunea câte ceva frumos, că am mai crescut, că ne-am făcut mai frumoşi... Domnul Doctor Moldovan trecea pe la clasă să ne verifice dinţii care rămăseseră din doi în paişpe, astfel că ne încolonam ca deportaţii spre cabinetul lui şi aşteptam cu şi mai mari emoţii următoarea zi, în care, înarmaţi cu găletuşe de plastic şi pachete cu mancare, atacam dealurile de pruni; practica agricola de toamna. Aveam timp şi aveam chef să ne adunăm şi măceşe, şi alune, şi coarne, şi fluturi şi insecte pentru insectar, şi buruieni pentru ierbar, speologeam şi peşterile din zonă, acumulam şi puncte de penalizare:
- Avrigeanu, să vii cu tac'tu tuns, în prima zi de şcoală, după practică!
- Da, toarşu profesor, da' m-am tuns săptămâna trecută!
- Ai tăcut?
- Drăguşine, nişte nitrolac de la taică-tu, pentru parchet.
Din prima zi se făcea schimbul de cartoane şi de bambilici, abţibilduri de la gume ( Petene Moldovan avea cele mai tari colecţii, i le aducea văr-su din Venezuela). Eu aduceam de la tata role întregi de izolier-band, ca să ne facem bile de baş, pe care le depozitam cu grijă în cazemate construite strategic în spatele blocului 10, peste gardul IFETului, lângă seră. Acolo aveam sticlele de carbid, praştiile, iar din casă ieşeam cu coarda, cu păpuşa şi coşuleţul de hăinuţe pentru ea, ca să vadă mama ce frumos mă joc. Aruncam păpuşa la Dana în curte şi o luam la întoarcere, după ce nimiceam becurile la stâlpi, cuibarele de ouă de prin împrejurimi, puneam nilşte cartofi cu cuie pe la IMSul IFETului sau pe la dubiţa lu nea Necula...
Seara, frânţi de atâta joacă, abia aveam timp să ne aruncăm în ghiozdan nişte cărţi, la întâmplare, şi încercam să ocolesc ochii de şoim bland, ai mamei, când mă întreba:
-Ţi-ai scris pentru mâine?
-N-aveeeeem ! Nu ne-a dat!
Apucam să mai gândesc doar atât: lasă că scriu în ora de botanică, dom' Costică nu mă vede! E ocupat să ne arate celulele cepei şi rădăcina pivotantă la păstârnac!
...
Eram frumoşi, visam frumos, aveam mame frumoase, vorba lu Camionagiu de pe Daily Cotcodac: " erau mai tinere decât noi acum", şi nu ne-am fi imaginat nici o clipă cum vom fi noi adulţi. Timpul şi spaţiul nu existau decât la lecţiile de fizică sau de geometrie , iar viitorul ţinea doar de conjugarea verbelor.
Eram nişte copii...

joi, 1 septembrie 2011

Doi de patru...




Iar e ziua mea! Aş da să zic şi eu ca blonda: Nu cred că e ziua mea, mă păcăleşti! Ziua mea a fost anul trecut, ştiu sigur!
Nu'ş cum drac' să fac să mă dau în altă vorbă, fiindcă nu-mi place vârsta asta. Am doi de 4 în ea. Cand era un 4 la ordinul unităţilor, viaţa era fabuloasă. Când a intrat un 4 şi la ordinul zecilor, fabulosul a mai lăsat-o jos, că măcăia. Acum am doi de 4, aşa că, din fabulos a rămas mai mult fabulă , decât os!
A început să mi se facă frică de vârstă, însă nu de expresia ei fizică, ci de cea psihică.
Vârsta te schimbă. Câte unii nu simt, alţii acceptă, eu mă înfricoşez. N-am devenit mai tolerantă, ci dimpotrivă... Dar nu mai izbucnesc flagrant, cu combustibil mult şi arderi intense, ca de obicei. Nuuu! Nu mai intru în conflict direct. Transfer toată furia mea pe nenorocitul care mă provoacă, dar nu cu urlete, tunete şi uragane. Cu zâmbete de idioată şi făcând pe proasta până la limita în care nici măcar un prost autentic n-ar crede.
Ei, bine, asta nu se face la tinereţe, ci la maturitatea a doua către a treia! De-aia mă simt afectată de vârstă, pentru că simt cum îmi şlefuiesc fiecare acţiune sau atitudine. Şi asta nu-mi place!
Eu eram interesantă când săream arsă şi ziceam: poate-ţi dau vreo geantă-n cap! Sau: te-ai plictisit cu dinţii p-ăn gură?
Ca să nu mai zic că, pe măsură ce trece câte un an, schimbăm cutia pentru medicamente. Eu mi-am amenajat drogheria într-o cutie de tablă, care a fost ambalajul unui pachet cadou- wiskey
Cândva aveam cutie pentru scrisori, cutie pentru suveniruri, cutie pentru nasturi... acum, cea mai importantă e cutia pentru hapuri.
Până anul ăsta, nu mi-am dat seama ce frumos cântă greierii. Cine avea de fapt, timp să-i audă? Până anul ăsta, n-am iubit pisicile, vrăbiile... Acum mă port frumos şi cu şoarecii. Îi prind cu cratiţa şi nuca şi le dau drumul la 200 de metri de casă.
Cel mai grav însă, e că simt cum pierd din acuitate. Indiferent a cui ar fi ea: a vederii, a minţii, a inteligenţei. Să nu mă contrazică nimeni din politeţe, vă rog! O veţi simţi, sau o veţi fi simţit deja!
O să-mi pun o melodie, ceva, şi aştept să treacă ziua asta, as usualy, deşi m-am trezit cu nişte surprize plăcute, cu bucurii...
Sunt foarte fericită că am nişte prieteni , majoritatea virtuali, majoritatea Cotcodaci, pe care i-am "cunoscut" în perioada când funcţionam cu sistemul de avarie cuplat, şi mai ales sunt fericită că pot înţelege şi administra viaţa aşa cum este ea.
Următoarea staţie...45, da?