uşa de la intrare

luni, 12 septembrie 2016

Genunchi obosiți de-atâta zbor...

De pe-o creastă a Creației, Dumnezeu privește  abisal și cugetă. Dispune de toată materia care l-a consacrat și totuși nu-și deslușește nici măcar temporal un gând care-l tot macină: 
- Unde-am greșit eu cu Omul? Nu poate fi doar mușcătura cunoașterii...
Dintr-o rână a Evoluției, într-o nișă rece, maimuța încă-și mai face planuri.
Dinozaurul, bulgăre resemnat în trupul pământului, oftează:
- Doamne, numai tu știi dacă așa a fost corect! 
...
Suntem niște carcase. Mărunte, chitinoase, ciobite de-atâtea izbituri.
Ne-am descotorosit de spirit, în clipa în care am ales să ne bulucim cu turma pe porți strâmte și întredeschise, fără să observăm că, de fapt, gardurile lipsesc. Ne-am dezumanizat urmând modele hidoase, peticindu-ne-n grabă sufletele, oblojindu-ne rănile cu durerea altora.
Demnitatea a devenit un furou ”tutu” care ne-nfățișează lumii cu vraiștea goală. Dacă vrem să ne-o acoperim, plătim un preț; niciodată rezonabil, direcționându-ne către următoarea tranzacție. Un automatism convenabil care-i întărește siguranța și-i sporește confortul, întotdeauna, altuia.
Ne sfâșiem între noi, fără o cauză legitimă sau măcar personală. Netezim încontinuu calea altora, găim soluții pentru alții, iar dacă reușim, avem senzația că zburăm. Ne privim tălpile-nsângerate de-atâta zbor, le ștergem pe fugă cu aripile pe care nu le-am folosit niciodată și continuăm să ne izbim unii de alții. Ici, colo, câte-un înger pieziș, martor inoportun și neputincios al luptei noastre.
Ne recunoaștem după arme, nu după nume. Când unul dintre noi cade, ne dă târcoale un sentiment imemorial, parcă-l știm de undeva, parcă l-am trăit cândva... Scotocim în carcasa pe care o ducem cu noi, nu aflăm.
Și-atunci ne petrecem unii pe alții, punându-i țâfnosului Charon un ban în palma-i bătătorită, apoi ne întoarcem să-ntocmim rostul altora, rătăcind în sus și-n jos pe Acheron, până când ni se frâng definitiv genunchii de-atâta zbor.
Și spiritul rătăcește departe de noi, într-o metaforă sublimă a morții sau într-o alegorie rece a unui rit de trecere. Ne mângâie de departe, de-acolo de unde l-am alungat.
...
Să-i fie-n cale, sufletului tău, toate vămile deschise, Dane!