Eu o să vă vorbesc despre tren, ca în filmele româneşti în care trenul e lait motiv, dar fac o paranteză despre cursurile astea , la care am învăţat că trebuie să fii nesimţit ca să te duci la uşa unui angajator , de regulă din domeniul serviciilor publice şi să miorlăi pe nas, ca telefonistele, că vrei serviciu, dar să nu ai măcar un ciot de concept sau de idee în sensul dezvoltării serviciului ăla public. Nu cred că îmi iau vreo beşteleală de la primar, ba chiar doresc să-i sintetizez cum au decurs cursurile astea, pentru că am şi nişte idei, pe care, dacă nu le aplic, mor. Ele se referă la înfiinţarea de servicii noi pentru comunitatea ta, cu resurse, cu surse, cu nevoi...şi partea interesantă e că, abordate interactiv sunt imediat dezvoltate şi devin subiecte pasionante. Eu mă ştiu o tipă creativă, dar nu m-am aşteptat chiar să dau pe dinafară, de aceea mi-a plăcut rău de tot la curs.
Deci, drăguţelor care doriţi un "servici" , mai ales la primărie, că e de stat şi se freacă scaune cu curul (asta e părerea celor din afară), mai ales dacă habar nu aveţi să lucraţi cu un Excel, dar ştiţi să treceţi printre buze tot Nehoiul şi să vă văitaţi că ce vă mai plictisiţi, mergeţi la cursuri şi aruncaţi-vă pe Granturi, veniţi la primari cu idei pentru comunitatea voastră, nu aşteptaţi deblocări de posturi, şi poate primarii vă bagă în seamă şi vă citesc mapele de idei! Eu risc şi-i spun primarului: Domnule, când vin doritorii cu cereri de angajare, spune-le să-ţi prezinte nişte proiecte concrete pe care ei le-au gândit, cum le-au identificat, cum le-ar dezvolta... şi atunci vezi care e bun să umple scaunul la primărie. Ca să nu mai zic că le-aş cere tuturor salariaţilor, da' mă scuipă unii dintre ei, aşa că tac.
....
Trenul.... azilul sufletelor nostalgice
Am ales să mă întorc acasă cu trenul de seară, cu trenul navetiştilor, "ţuicarul" sau "BZN-ul". De 13 ani nu am mai mers cu el. Îmi era dor. Am cam alergat până la gară, ca să-l prind, mai ales că pe Colonel Buzoianu e o nebunie, toate maşinile sunt parcate pe toată lăţimea trotuarului şi trebuie să mergi pe carosabil. Până la gară e tot o comunicare prin semne şi limbaj corporal cu şoferii isterizaţi.
Am intrat în gara Buzăului, era să ţip. Aia nu mai e gară. E un fel de hol de trafic între centru şi liniile de cale ferată, dar nu mai are nimic din ceea ce era cândva gara. Unde exista un anumit zgomot, o anumită faună, o anumită repartizare, se auzeau vocile sparte ale casieriţelor...
Am ieşit repede, spre linii. Trenul meu pleacă tot de la linia 20 şi acum. Drumul spre linia 20 era o frumuseţe, gard viu, ţâşnitori, cinematograf... acum e o ruină, totul. Scenariu postapocaliptic. La linia 20 te aşteaptă o drezină roşie, horror, cu 2 vagoane. nu are locomotivă, e ca la anelide, ca să evit cuvântul limbric, nu ştii unde e capul şi unde e coada. Urc în tren, măcar e cald şi e curăţel. Pe pereţi sunt nişte desene, nu îmi dau seama ce suport grafic au, nu pare hârtie sau plastic, ci un placaj ceva. Reprezintă nişte animale ciudate, mutante, nişte struţocămile sau privigheciori, adică au corp de iepure şi cioc de raţă sau corp de pasăre şi cap de iepure, nişte hidoşenii cu tupeu de artă, cam ca la Hieronymus Bosch, îl ştiţi, ăla lovit în tâmplă, de picta pornoşaguri şi hidoşenii. Mă rog, la ăla era artă, cică. Asta e o artistă tristă, o cheamă Anna Ostrowska.
Plecăm din Buzău şi pe un parapet de beton, scris cu grafitti, ni se urează drum bun, sau cred că ăsta e mesajul, că scrie, mare: M...e la tot trenul!
Doamne fereşte, la Simileasca -Buzău Nord, gara e o şandrama distrusă. Buruienile au cuprins tot, dărâmăturile dau un tablou sinistru. Dintre buruieni apare o divă, i se văd din tren desenele de pe unghii, la fel şi conturul buzelor. Ţine foarte sexi paleţica aia verde de i-o arată mecanicului. E incredibil cum poţi să fii muiere şi să stai într-o speluncă fără să ştergi şi tu geamul de la biroul tău, să vopseşti o uşă, chiar cu vopseaua din banii tăi, şi nu poţi rupe şi tu nişte scaieţi care au intrat pe geam înăuntru.
Toate gările sunt sinistre, nu mai au ţigle, nu mai au uşi, geamurile sunt astupate cu obloane din pal. Dalele pătrate din piatră nu se mai văd. Gara din Măgura, draga mea gară, frumuseţea copilăriei mele, e cel mai înfiorător loc ! E distrus totul. Călătorii şi navetiştii se dau jos din tren şi îşi fac cărare printre buruieni. N-aş putea să spun care e cea mai îngrozitoare gară, însă e ciudat că toate au uşile scoase. Doar atât, la Pătârlagele e mai întreagă, un geam termopan şi nişte scaune într-o sală de aşteptare. Cât era de frumoasă Valea Buzăului, pe firul căii ferate!
La Nehoiu, nu mai comentăm, că ştiţi care e gara acum, da? E asta, o polată.
Navetiştii nu mai sunt ce erau odată, lumea e mai preocupată, mai morocănoasă, grăbită spre nicăieri....
A! Era să uit, zgomotul roţilor de tren nu mai este acelaşi. Când a trecut pe lângă mine un tren de Suceava, era să-l salut, ca pe Transsiberian. Ăla era tren, avea locomotivă şi se zguduiau şinele când trecea. Dar când a trecut trenul de Brazi - Bucureşti, era să ţip! Un animal din fiare vechi, ruginite, nu urci în el dacă eşti normal la cap.
A fost o experienţă traumatizantă, dpdv al parcursului, al lucrurilor pe care le-am văzut pe geam. Trenuleţul e ok, nu mă plâng foarte tare de el, dar ceea ce vezi pe geam e şocant. O călătorie-azil; nu de bătrâni, de nebuni.
