Trage-ţi scaunul un pic mai aproape de buza prăpastiei, să-ţi spun o poveste...
Când nu va mai exista nici un labirint , nu vom mai şti care e drumul de întoarcere
L-am cunoscut pe Minotaur. Treceam pe lângă labirintul lui şi l-am auzit urlând. Şi, tocmai pentru că mi-era frică , am păşit înăuntru. Am aprins un chibrit, am întotdeauna buzunarele pline ; poate mi le cumpără cineva...
Mi-a ieşit în cale, imediat, Minotaurul. În întunericul din labirint , nu pare atât de hidos, iar frigul de acolo îl face mai puţin rece. Am stat un pic de vorbă. M-a întrebat cum e în lumea în care trăiesc eu.
I-am spus că locuiesc pe un tărâm veşnic verde, printre inorogi frumoşi şi centauri războinici, trolli care te protejează şi pitici de care trebuie să te fereşti. M-a întrebat care dintre ei deţine puterea supremă şi i-am spus că aşa ceva nu există. E doar o iluzie. Puterea e un joc pe care l-au inventat oamenii şi i-au găsit o valoare scârboasă , dar, jocul acesta se joacă doar în lumea lor, nu în lumea mea.
Apoi, Minotaurul mi-a cântat. Nu înseamnă că era vesel, doar îşi amintea de muzica pe care n-o auzise de fapt, niciodată; o simţise, dar n-o putuse auzi. Şi pentru că se făcuse deja ora mesei , Minotaurul m-a invitat să mănânc cu el. Am acceptat, pentru că se făcuse târziu şi oricum nu vândusem nici un chibrit în ziua aia, ca să-mi iau ceva de mâncare. N-au intrat la el cu mâncare şapte fecioare frumoase, aşa cum hotărâse Minos. Minotaurul le ucisese ucis pe toate şi regele nu mai avea pe cine sacrifica.
A intrat Medusa, unduindu-şi hidoşenia. Nu mi-e frică de lucruri urâte, le pot mângâia chiar. L-am întrebat pe Minotaur de ce n-o alungă şi mi-a spus că altcineva n-o să mai vină, dacă pleacă ea. Ştie că Medusa îi otrăveşte viaţa , dar nu mai poate lupta. Mai e şi altceva ; un compromis. În întunericul din Labirint , Medusa e singura care-i mai aduce aminte din când în când , de vremea când ucidea fecioare...
Trist, Minotaurul! M-a întrebat: O să mai treci pe la mine, din când în când? Nu i-am răspuns, pentru că n-am vrut să-l rănesc, dar aş fi vrut să nu mai intru în labirintul lui niciodată. De-aş fi putut!
Am căutat drumul înapoi. In labirint e bine să intri desculţ. Pământul va vorbi picioarelor tale şi ele vor şti pe unde să apuce. Când am ieşit afară la lumină , am găsit în buzunarul şorţului o piatră neagră; îmi dăruise Minotaurul o bucată din întunericul lui .Chiar din clipa aia, Labirintul mă chema înapoi. Mi-a şoptit, la intrare: dacă într-o zi vei dori să pleci, nu trebuie decât să te uiţi în sus, ignorând pereţii. Dacă ai noroc, poate trece vreun Icar pe deasupra, în zborul lui către Soare, şi-ţi arată el pe unde trebuie să mergi. Sau, poate trec vreo doi-trei îngeri nomazi.
...
Vreau să ies. Am la mine chibriturile, strop de lumină din lumea mea. Aprind mai întâi un chibrit. Lumina nu te ajută să învingi întunericul , ci doar să-l cunoşti. Rămâi cu bine, Minotaur !
