If you please, draw me a sheep!

"Limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii. Fie că e vorba de o casă, fie de stele, fie de pustiu, ceea ce le dă frumuseţea, rămâne nevăzut"
Antoine de Saint-Exupery - Micul Prinţ

Vă amintiţi dialogul din "Micul Prinţ", nu-i aşa? O carte scrisă pentru oameni mari, dar pe care o citesc totuşi, copiii. Dacă e să-mi formulez o părere personală, poate că le este cerută cam prea devreme în bibliografia şcolară suplimentară. Eu am citit-o după ce am terminat liceul; de vreo cinci ori. Relaţia dintre un adult şi un copil, transferul de informaţie , de înţelepciune, de valori şi de simboluri, de la unul la celălalt, nu sunt nicăieri mai bine reprezentate decât în minunata carte a lui Exupery.
Deunăzi, am trăit o astfel de experienţă. O prietenă m-a rugat să-i supraveghez puţin copilul, până îşi rezolvă ea treburile pe la fisc. L-a lăsat cu mine la bibliotecă. Copilul, 5 ani. Am demarat relaţia cu el prezentându-i nişte cărticele din dotare, bine-nţeles, şi ca să nu se simtă stânjenit, l-am invitat să-şi aleagă singur din raft. Era însă, rezervat. Se apleca deasupra unei cărţi, se retrăgea, se uita la mine, se uita iar la cărţi... M-am prins! Am mai avut de-a face cu aşa ceva! E copil crescut cu interdicţia de a deranja lucrurile de la locul lor. El vede cărţile sau jucăriile ca pe nişte bibelouri din casă, pe care nu are voie să le atingă. I le-am adus pe măsuţă, le-a răsfoit, până a scăpat una pe jos şi atunci am văzut spaimă în ochii lui. L-am liniştit că nu se întâmplă nimic, am înjurat-o în gând pe maică-sa, şi mai ales pe bunică-sa, că aia e obsedată de ordine şi copiii au crescut cu teama de a nu strica lucrurile, şi la un moment dat vede cutia cu carioci şi creioane colorate. Îmi zice:
- Ştii să desenezi?
- Am pus-o - zic în gândul meu- dacă zic nu, o să par proastă, dacă zic da, e doar o chestiune de timp până constată că de fapt, chiar sunt! Risc: Ştiu să desenez!
- Bine, atunci, desenează-mi un căţel!
- Pfuuuaaa, mai bine îmi cerea să-i desenez Taj Mahalul, sau gargouill-ii de pe Notre Dame. Şi-mi vine brusc în minte şmecheria din Micul Prinţ. Desenez un coteţ de câine, cu uşa închisă. Coteţul mi-a reuşit, că geometrie în spaţiu cunosc. Ca să-i iau faţa, bag şi detalii severe. Nu i-am luat nici o faţă. S-a încruntat şi mi-a zis:
- Ăsta e căţeeeel?
- Nu e căţel, e un coteţ. Căţelul e înăuntru.
- Păi de ce e înăuntru? Ce să facă un căţel încuiat în coteţ? E pedepsit?
- Nu e pedepsit, dar e frig afară şi stă înăuntru.
Nu i-a plăcut desenul, nu i-a plăcut explicaţia. Îmi zice:
-Vrei să desenez eu unul? Să vezi şi tu cum se face un căţel?
- Sigur că vreau!
Şi desenează copilul un căţel. Bine, semăna cu ... nu semăna cu nimic, dar avea 4 picioare, un cap şi trunchi. Am remarcat coada, era ca la purcel. I-am lăudat desenul, l-am admirat cu ochii mari.
El insistă: Dar de ce nu ştii să desenezi căţel? Ai căţel acasă?
- Am, răspund bucuroasă.
-Cum îl cheamă?
-Fetiţa!
- Cum să-l cheme fetiţa, ce, e om?
-Nu e om, dar e căţeluşă şi o cheamă Fetiţa, şi o iubesc mult,mult,mult de tot!
- Şi o ţii închisă?
- Doar ca să o apăr. Ea este speriată foarte tare de fulgere şi de tunete, şi atunci se ascunde în coteţ sau chiar în casă.
- Dar nu o pedepseşti!
- În nici un caz!
- Dar de ce ce nu ştii s-o desenezi, dacă o iubeşti? Eu pot să-l desenez pe câinele meu, pe mami şi pe tati şi pe buni.
Am înghiţit în sec şi mi-am dorit să apară maică-sa şi să-l ia acasă. Aveam chef să bocesc, şi dacă făceam asta de faţă cu el, îl speriam. Eu o văd pe mama în minte, îl văd şi pe tata, dar nu pot să-i desenez. Nici pe Oxi, primul meu câine, care a murit bătrân, la 14 ani.Ce să-i spui că frumuseţea se exprimă în mii de moduri, dragostea, la fel, şi că desenul e o chestiune nativă, legată de talent? Încerc altfel.
- Nu pot să desenez dragostea faţă de căţel sau faţă de cei dragi, dar pot să scriu despre asta. O poezie sau o poveste.
- Păi poezie sau poveste scrie toată lumea.
- Crezi tu? Ia zi o poveste despre căţelul tău!
A început copilul o poveste, în care el şi căţelul lui se duceau în pădure, după zmeură, şi acolo, căţelul s-a luptat cu lei, cu lupi, cu urşi... M-a fascinat!
Când a venit maică-sa, prima grijă a fost să-l certe că mi-a deranjat cărţile, şi l-a pus să-mi ceară scuze. Am scos-o un pic în hol şi am întrebat-o: Eşti sănătoasă la cap? Tu ai idee ce copil formidabil ai? Tu chiar îl ţii cu mâinile la spate, acasă? Lasă-i fetiţă, libertate, ca să se poată exprima!
L-am întrebat dacă mai vine pe la mine. Mi-a zis:
- Normal, că nu scapi fără să te învăţ să desenezi un căţel!

Bătrânul nuc şi bradul

Se ştiau de multă vreme. Se priveau, unul pe altul; bradul, de pe piscul lui, iar nucul, din livadă. Îşi spuneau poveşti şi întamplări pe care le trăiseră, fiecare în locul unde creştea, se salutau dimineaţa şi-şi urau noroc înainte de fiecare furtună. Bradul avea o mândrie aparte, o semeţie pe care i-o dictaseră specia şi mai ales înălţimea muntelui. Era practic, desupra tuturor, şi asta obligă la o anumită atitudine. Nucul era mult mai înţelept si mult mai modest. Trăise şi văzuse multe, iar pe om, fiindu-i mult mai aproape, îl cunoştea mai bine şi ştia că nu trebuie să se încreadă în planurile lui.
Câteodată, bradul îl tachina pe nuc:
- Tu n-ai avut norocul meu, să răsari într-un loc atât de frumos, vecin cu cerul, prieten cu stelele şi mângâiat de soare! Eu văd lumea toată, trăiesc laolaltă cu vulturii aici, unde doar cei puternici se încumetă să ajungă. Tu ?!? Trebuie că te plictiseşti la marginea livezii, având prietenă doar o cucuvea bătrână, care stă la tine în chirie! Şi tare nu-ţi prieşte bătrâneţea, că te văd strâmb şi răsucit, când îţi pică frunzele! Mie nu-mi pică niciodată, eu sunt veşnic verde şi frumos!
- De acord, prietene, răspunse nucul, potolit, eşti frumos şi falnic, dar, poate tocmai de aceea, toţi dau buzna să te mutileze şi să-ţi smulgă podoabele. Primăvara, abia îţi mai salvezi mugurii cruzi, de lăcomia celor care vor să facă sirop din tine, iar iarna, tu şi cu ai tăi sunteţi pe rând decapitaţi, şi ajungeţi decor pentru Crăciun sau pentru nunţi!
- Da, dar suntem frumos împodobiţi, şi oricum, eu nu mă tem deloc de secure, omul ajunge greu la mine aici, ca să mă doboare! Pe tine te bat oamenii în fiecare toamnă, să-ţi culeagă rodul! Te lasă despuiat!
- Pentru asta sunt plantat, ca să-l bucur pe om , în fiecare an, cu rodul meu. Tu nu-l cunoşti pe om, aşa cum îl cunosc eu. El se-nconjoară de lucruri trainice, care să-l însoţească în viaţa lui pământeană şi care să dureze, iar pentru asta, e nevoie câteodată să-i sacrifice pe cei ca tine. Tu poţi ajunge lemn pentru gospodăria lui, eu nu! Chiar dacă am lemn mai pretios, mai tare, mai frumos colorat ca tine, şi chiar mai scump, eu nu pentru asta am fost plantat. Nucul plantat de ţăran e semn de statornicie şi de fală pentru el şi neamul lui. Tu eşti doar cherestea, prietene, asta vede omul la tine, când te priveşte!
- Când ai devenit tu aşa înţelept, nucule?
- Am primit, la rândul meu, o lecţie de la firul de iarbă. Îmi măsuram şi eu măreţia, cu el. Îi spuneam: Eu sunt mare, sunt mult deasupra ta, şi nu simt ca tine, tăişul rece al coasei, de fiecare dată când răsari un pic mai sus! Firul ierbii mi-a răspuns: Da , nucule, dar eu continuu să cresc de fiecare dată după ce sunt tăiat, tu însă, o dată căzut, nu vei mai şti ce-i înălţimea!
S-a supărat bradul, pe nuc, pentru o vreme. Se vede că nu-i plăceau lecţiile de morală şi nici pildele. A trecut vara, rândunelele şi-au luat rămas bun de la nuc, au trecut şi pe lângă brad şi l-au salutat... Nucul a fost binecuvântat şi anul acesta, a avut rod bogat, stăpânul e mulţumit.
Se uita în fiecare dimineaţă către brad, să-l salute, ca altă dată,dar bradul nu-si mişca nici o ramura. A venit iarna, nucul se dezgolise şi nu mai părea atât de falnic şi de rotat, dar era resemnat şi aştepta o nouă primăvară. Se apropiau Sărbătorile, copiii răscoleau în jocul lor, zăpada din toată curtea, era agitaţie mare în casă, iar nucul stătea de vorbă cu bătrâna lui prietenă, cucuveaua:
- Auzi, nucule! Azi l-am văzut pe trufaşul de brad, în lanţuri! Era doborât şi-l trăgeau lângă drum!
A oftat nucul, şi şi-a strâns mai tare crengile încovoiate de ani şi de ger! A vrut să spună ceva, dar i-a ieşit doar un geamăt. A tăcut şi cucuveaua, cu respect.
Spre seară, porţile mari s-au deschis şi stăpânul a intrat în curte cu o căruţă plină de crengi. Deasupra era un brăduţ, pe care copiii l-au înconjurat imediat ce a fost descărcat. Nucul l-a recunoscut... Era prietenul lui. Copiii l-au dus în casă şi l-au împodobit, atât de frumos, cu multe globuri şi lumânărele colorate, cu steluţe şi beculeţe... Era frumos brăduţul, chiar şi fără măreţia lui de altădată! După ce s-au culcat toţi, nucul s-a aplecat spre fereastră şi l-a îmbărbătat pe brad: Ştiu că te-a durut când s-a înfipt securea în lemnul tău, dar uite, acum eşti frumos împodobit şi copiii se bucură în jurul tău!
- Am cunoscut acum, nucule, ce înseamnă înţelepciunea cea de pe urmă! Sunt frumos şi împodobit, copiii cântă în jurul meu, mă admiră, dar după ce vor trece sărbătorile, mă vor arunca, uscat, şi voi ajunge surcele!
- Asta e lecţia, e învăţătura pe care ai tras-o,dar unde e înţelepciunea?
- O să mă bucur de ultimele zile în care mai sunt verde. Bucuria trebuie s-o iei din fiecare clipă şi s-o trăieşti! Rămâi cu bine , nucule! Acolo, pe vârful muntelui, mi-am împrăştiat seminţele şi au răsărit deja brăduţi la fel de îngâmfaţi ca şi mine, care te vor înţepa cu răutăţi, peste ani!
- Sunt prea bătrân ca să-i mai văd cum cresc! Chiar si inimile de lemn obosesc, dar am şi eu urmaşi, abia răsăriţi, care vor creşte odată cu ai tăi! Rămas bun, şi ţie, prietene!