uşa de la intrare

marți, 31 decembrie 2013

That moment when...

           Nu-mi plac pragurile; prag de An Nou, prag de vârstă, prag de indiferent ce...
           Nu-mi place sfârşitul de an. Pentru unii o fi motiv de bucurie, dar, pentru mine e doar cronologie dură şi ireversibilă. Nu am nimic de reproşat anului ce tocmai se duce. Nu pun pe seama unei dimensiuni temporale nereuşitele mele, rateurile sau dezamăgirile. Tot ceea ce nu-mi place cum a ieşit în farfuria mea e din cauza mea, nu din cauza timpului.
           Vă mulţumesc din suflet, celor care aţi răspuns campaniei de colectat jucării. Sunt fericită, nici nu mă aşteptam la un asemenea feed-back. Am colectat foarte multe jucării, unele nou-nouţe, neatinse, vreau să vă asigur că au ajuns exact acolo unde trebuia: la familii cu 5,6,7 copii, unde jucăriile reprezintă ultima cerinţă pe lista de priorităţi, sau unde nu existau deloc. Am întâlnit copii care se jucau cu un adidas rupt, înfăşat în cârpe, sau cu mingi sparte. Acest lucru mă încurajează să menţin cu titlu de permanenţă această campanie, puteţi aduce jucării nefolositoare vouă, tot timpul anului.
           Am avut mult de lucru în cea de-a doua jumătate de an, pe fronturi diferite, teme diferite. Am dat greu simultane, dar am reuşit. Cam mare consumul de energie, simt destul de puternic că nu mai am nici măcar 30, de fapt, nici măcar 40 de ani. Doar că, încărcată la capacitate depăşită, eu funcţionez foarte bine, fără să trec pe avarii.
           Mă bucur că nu mă mai cert, am brusc o înclinaţie pasională către pace. Multora, nu vă place asta, sunteţi obişnuiţi să forjez doar în conflicte. Am tot obosit să vă răspund, când ne întâlnim, că perioada aceea a eşapării combustibilului meu ars violent,  a trecut. Eu , mai mult decât oricine, înţeleg scrisul ca manifestare a sufletului, a traumelor, a dramelor, a zbaterilor interioare. Nu judec pe nimeni care, nemulţumit sau dezamăgit fiind, scrie... Eu ştiu că pentru mine, scrisul a fost într-o perioadă antidotul otrăvii care mă omora încet. Chiar dacă unii pretindeau că sunt o biată nebună desculţă pe net, eu scriam, îmi vedeam de treaba mea. Fiecare să facă ce doreşte şi mai ales, ce simte. Ne asumăm, vrem-nu vrem, aceste stări. Am depăşit acea perioadă, am mai crescut şi eu, am alte opţiuni, alte căi de urmat. Respectuos vă rog, nu-mi mai duceţi grija, eu sunt un om care, deşi incomod şi reactiv, dezvolt nişte calităţi pe care oricine le recunoaşte şi le solicită. Cine îmi încredinţează mie un lucru, un serviciu, ca să-l organizez şi să-i dau o finalitate cumsecade, ştie că nu trebuie să stea cu emoţii. Recunosc asta chiar şi duşmanii mei. Dacă eu nu îmi fac griji pentru mine, nu vă faceţi nici voi.
            Nu ma simt bine când trebuie să fac bilanţuri, dar, dacă tot e bună şi mare cafeaua asta pe care o am în faţă, aş zice că în 2013 nu mi-am făcut prieteni noi, dar am cunoscut oameni de calitate platinum, de la care am invăţat lucruri pe care credeam că nu doresc să le experimentez ( de fapt, mă temeam) şi care m-au determinat să îmi acord mie însămi cea mai mare atenţie şi să fiu cea mai importantă persoană din viaţa mea. Mulţumesc, Simina şi Cătălin Croitoru!
            M-am mai burzuluit eu, pe ici pe colo, m-am mai înfruntat eu cu câte cineva, am ajuns însă la concluzia că viaţa e prea scurta, ca s-o chinuim cu sentimente negative. Nu, n-am ajuns nici chiar Maica Tereza, dar mă simt perfect când nu trebuie să înfrunt o ofensă sau să reacţionez violent la stimuli violenţi.
             Sunt şi situaţii când trebuie, dar nu pot să răstorn căruţa pe loc, una s-a petrecut chiar ieri, când mă aflam în biroul unui domn director de marketing sau de de toate, care domn m-a făcut să mă simt prost într-un magazin. E a doua oară, domnu' Zeamă, din cauza dumitale n-am călcat prin Big Smart vreun an, iar acum n-o s-o mai fac deloc, pentru că e nevoie de ceva mai multă calitate din partea ta, ca să mă iei în balon pe mine! Răducu te-a învestit cu o funcţie onorabilă, dar îi faci o defavoare crâncenă, purtându-te ca un mârlan.  În prezenţa unui colaborator al magazinului şi mai ales în incinta magazinului, nu mi-am permis să te pun la punct, dar o să ne reglăm replicile, te asigur! Dacă era să mă dea grămadă toţi aroganţii spoiţi cu oleac de cultură, nici nu mai ieşeam din casă!
          În fapt, voiam 100 de sticle de şampanie , iar pe raft erau doar 16. Am întrebat dacă mai sunt, mi s-a promis că se poate face rost de cantitate, distribuitorul a spus că în clipa aceea nu mai disponibil nimic, deci nu se putea face rost , colaboratorii mei m-au anuţat că au găsit la Siriu iar domnu' director m-a luat imediat în balon cu politica achiziţiilor, a dat-o cu direcţie spre primărie... Eu acolo eram să cumpăr ceva. Dacă nu aveai disponibil, nu era cazul s-o înfăşori în frust. Nu mă confunda pe mine cu fetele de la raft, care sunt obligate să îţi simta autoritatea de care eşti aşa de mândru şi cu care striveşti! Mie nu mi se dărâmă poarta de tine. Abia când am ieşit afară mi-am dat seama că, având în vedere dispreţul pe care îl ai faţă de instituţia în numele căreia cumpăram marfa, mă puteai lăsa cu ochii în soare. Am preferat sa spun "multumesc pentru intentie, totusi" si am tinut in mine replica. Ai fi fost in stare sa chemi paza, daca-ti spuneam ca esti nesimtit si nu ti-am dat motiv sa ma scoti la lectie. Data trecuta m-ai luat pe sus cu potera magazinului , cum ca am spart o tava de 3,8 lei, din plastic, de parca eu as cumpara asa ceva ! Nici nu o atinsesem. Am platit-o, dar tot impertinent te-am considerat, pentru ca ai fortat situatia.
          De preferat să îl contactaţi direct pe Radu Bularcă, dacă doriţi ceva anume de la magazinul acesta, el are şi o educaţie care îl recomandă pentru dialog. Pentru relatia cu clientii, poate n-ar fi rău să scoateti pe altcineva la uşă. De Big Smart îmi pare rău pentru că acolo găseam răcoritoare Bundaberg, cred că eram singura consumatoare, dar, nici un bai, comand pe net.
          Uite aşa sunt eu silită să aleg alte magazine, din cauza unor şmecheri care îşi studiază dialogul în oglindă, deşi mi se pare civilizat accesul la raft şi Big Smart e cam singurul pliat pe cerinţa asta. Resursa umană ne omoară.
          În rest, un an acolo, ca şi ceilalţi care au trecut. Se înmulţesc amintirile, asta înseamnă că îmbătrânim. Artificiile şi şampania, veselia de Anul Nou.... la asta se rezumă totul, la o arhivă mobilă a timpului.
          Vă doresc tuturor, prieteni sau duşmani, să faceţi alegeri inspirate în noul an, să găsiţi soluţii pentru toate problemele voastre şi să fiţi sănătoşi, mai ales! Cititorilor mei din strainătate, celor cu dor de casă, vă doresc putere şi răbdare, într-o zi vă veţi întoarce acasă! Recunosc, eu nu aş fi putut sta depare de casă nici o săptămână. Keep walking, my friends!
           LA MULTI ANI !

       

marți, 12 noiembrie 2013

O jucărie descoperă un zâmbet

Deschidem o nouă campanie umanitară, în scopul colectării de jucării, jocuri şi cărţi pentru copii.

joi, 7 noiembrie 2013

De ce nu poate face gura performanţă, simultan, în mai multe planuri


              Să profităm de faptul că suntem beneficiarii unei zone montane superbe (beneficiari înseamnă că avem voie s-o privim şi să facem poze, ca să le punem pe facebook) şi să învăţăm în câţiva paşi simpli, nişte dendrologie.
               Eu mă simt privilegiată, am făcut materia asta în liceu, cu moş Rădulescu, Dumnezeu să-l tot ierte, căci ce mişto era la ora lui, omul fiind surd şi nu-şi găsea mereu baterii pentru aparatul auditiv... Chiar daca în ora lui exersam cântatul la chitară pe după dulap, am reuşit să învăţăm şi vreo sută de denumiri latineşti, care nu ne-au folosit niciodată, dar ne-au lăsat impresia că planeta respiră mai relaxat şi se află mai în siguranţă cu noi.
              Există şi varianta rapidă pentru a stăpâni nişte noţiuni de specialitate, între două orale olimpiene, este recomandată şi creează un uşor avantaj secretarelor asistentelor din subordinea patronilor de exploatări forestiere (mai ales străini). Ei, nu săriţi aşa de pe raftul cu moralitate, că nu v-am făcut pe toate curve; un procent considerabil de 0,4% sunteţi fete serioase, tobă de carte.
              Azi vom învăţa termenii "PUIŞ" şi "LUPĂ". Nu, n-am anagramat literele la cel de-al doilea cuvânt, sunt la locul lor. Doar că lupa, în cazul nostru, îngroaşă rândul omonimelor.
              Mă ştiţi că-s o tipă narativă şi delicată ca drujba, aşa că am să vă descriu sursa acestor doi termeni greu încercaţi de Dex, dar atât de natural lepădaţi printre buzele discret conturate cu dermatograf negru, ale unei doamne.
              O săptămână întreagă am făcut naveta la Buzău. Dus - cu microbuzul, întors - cu trenul. Cu microbuzul e plictisitor, cu trenul e examen pentru admitere la Bălăceanca, one way ticket. Două zile la rând am avut onoarea să stau faţă în faţă cu o doamnă cam de vârsta mea, deci cvasi-pensionară, care avea pantalon din vinilin, cizme din vinilin peste genunchi, o bluză cu 3 numere mai mici, de se chinuiau ţâţele, nehotărâte, încotro să se înghesuie: în interior, sau în exterior. Părul era adorabil; nespălat, încărcat de fixativ, tapat violent sub forma unui cuibar de condor. Buzele?!?! Pfuaaa, pe metrul frumoasei melodii : buzele taleeee/ două petaleeee, erau bordo, conturate cu dermatograf. Unghii mari, jegoase şi cu oja sărită. Băi, ce mai încolo şi încoace, moartea pasiunii cu ylang-ylang...Cat-woman cu de-a sila! Slavă Domnului că nu era parfumată, nu vreau să ştiu ce parfum ar fi ales, presupun că nu Black Afgano de la Nasomatto sau Jasmin du Malabar de la Rance.
               Diva era navetistă. Îl pune dracu pe unul, consătean de-al ei, să se aşeze lângă ea şi s-o întrebe de preţul lemnului de foc. Ea răspunde care este preţul , dar precizează că nu au deocamdată lemn pe stoc, în rampă. Deduc brusc că lucrează la vreun gater sau ceva. Omul insistă: Da' de ce nu aveţi acum, nu se taie? Parcă e o perioadă în care se taie, ha? Numa' iarna se taie. Ea, superior întărâtată: Normaaaal că-s nişte perioade, nu taie fiecare de capul lui. Decât toamna şi iarna se taie, sunt nişte reguli. Omul insistă: Da' chiar, de ce? Dintr-o dată tot vagonul a devenit atent la explicaţii, eu mă simţeam cea mai proastă din curtea şcolii.... şi fulgerul loveşte mortal: Nu e voie să tai primăvara şi vara că strici puişul. Îmi obligam corpul să funcţioneze la nişte parametri de avarie, măcar, dar nu mă mai asculta. Simţeam că îmi zboară arterele de la locul lor. Mă las pe spate, resemnată, speram să se calmeze ăla care a întrebat, dar i se părea şi lui ceva ciudat şi insistă: ce-i ăla puiş? Răspunde un adolescent  care butona un Iphone: las-o bre-n "#¤& mea, că parcă eşti la Vrei să fii miliardar, nu vezi că asta-i varză? Cine dracu a auzit de puiş?
                 A doua zi, diva era prezentă o canapea mai încolo, lipsea adolescentul, dar apăruse un alt domn, fost contabil respectabil pe Valea Buzăului. A luat-o ăla la interogatoriu: Şi ce mai face şeful dumneavoastră? Ea pierde ritmul respirator, se hiperventilează la auzul numelui şefului şi răspunde: bine, alea-alea... Omul zice că ar vrea nişte lemn rotund, pentru construcţii ceva, voia o dimensiune anume, ea loveşte: fata de la cubat a născut, mă ocup eu, dar lăsaţi-mă două-trei zile, să am timp, că măsurăm manual, cu (c) lupa.
...
asta e clupa
                M-a găsit naşul în vagonul fără căldură, m-a poftit curtenitor în vagonul încălzit, i-am răspuns: tolerez mai bine frigul decât boarfele decidocte. E perfect, mă simt bine aici...
             

duminică, 3 noiembrie 2013

Dacă nu ştii să foloseşti un tirbuşon, nu-l părăsi pe bietul bărbat!

Pe bărbat îl preţuieşti abia după ce-l laşi. Am plâns de ofticată că l-am lăsat şi m-am întors acasă, pentru că m-am lovit de cea mai dură încercare, fără el alături. Am făcut toată bucătăria numa' fărămiţe de dop de plută, am scobit mai rău ca după aur, într-un dop foarte tare şi deloc cooperant, de la sticla de ALHENA Chardonay alb, ăla cu indicaţie geografică autentică.
Amărâtule şi nenorocitule, azi a fost singura dată când ţi-am recunoscut autoritatea si puterea! Fără tine nu pot scoate dopul de la sticla de vin...

vineri, 4 octombrie 2013

Călător-visător cu BeZeNeul

          Am fost la nişte cursuri, săptămâna asta. Gata să mă pictez pe ochi ca indienii şi să îmi leg pene de corb în păr, de sictirul cursurilor. Am crezut că e la fel ca la toate celelelate, unde participi ca să afli lucruri pe care le ştii deja. Parcă v-am povestit experienţa din vară, când mi-au căzut nervii pe jos că mă scol la 5 dimineaţa şi ajung la 7 seara înapoi acasă, ca să învăţ lucruri pentru care aş putea să ofer meditaţii. Drace, de data asta am nimerit nişte cursuri mişto, aş fi vrut să mai dureze un pic. 
           Eu o să vă vorbesc despre tren, ca în filmele româneşti în care trenul e lait motiv, dar fac o paranteză despre cursurile astea , la care am învăţat că trebuie să fii nesimţit ca să te duci la uşa unui angajator , de regulă din domeniul serviciilor publice şi să miorlăi pe nas, ca telefonistele, că vrei serviciu, dar să nu ai măcar un ciot de concept sau de idee în sensul dezvoltării serviciului ăla public. Nu cred că îmi iau vreo beşteleală de la primar, ba chiar doresc să-i sintetizez cum au decurs cursurile astea, pentru că am şi nişte idei, pe care, dacă nu le aplic, mor.  Ele se referă la înfiinţarea de servicii noi pentru comunitatea ta, cu resurse, cu surse, cu nevoi...şi  partea interesantă e că, abordate interactiv sunt imediat dezvoltate şi devin subiecte pasionante. Eu mă ştiu o tipă creativă, dar nu m-am aşteptat chiar să dau pe dinafară, de aceea mi-a plăcut rău de tot la curs. 
            Deci, drăguţelor care doriţi un "servici" , mai ales la primărie, că e de stat şi se freacă scaune cu curul (asta e părerea celor din afară), mai ales dacă habar nu aveţi să lucraţi cu un Excel, dar ştiţi să treceţi printre buze tot Nehoiul şi să vă văitaţi că ce vă mai plictisiţi, mergeţi la cursuri şi aruncaţi-vă pe Granturi, veniţi la primari cu idei pentru comunitatea voastră, nu aşteptaţi deblocări de posturi, şi poate primarii vă bagă în seamă şi vă citesc mapele de idei! Eu risc şi-i spun primarului: Domnule, când vin doritorii cu cereri de angajare, spune-le să-ţi prezinte nişte proiecte concrete pe care ei le-au gândit, cum le-au identificat, cum le-ar dezvolta... şi atunci vezi care e bun să umple scaunul la primărie. Ca să nu mai zic că le-aş cere tuturor salariaţilor, da' mă scuipă unii dintre ei, aşa că tac.
....
            Trenul.... azilul sufletelor nostalgice
            Am ales să mă întorc acasă cu trenul de seară, cu trenul navetiştilor, "ţuicarul" sau "BZN-ul". De 13 ani nu am mai mers cu el. Îmi era dor. Am cam alergat până la gară, ca să-l prind, mai ales că pe Colonel Buzoianu e o nebunie, toate maşinile sunt parcate pe toată lăţimea trotuarului şi trebuie să mergi pe carosabil. Până la gară e tot o comunicare prin semne şi limbaj corporal cu şoferii isterizaţi.
             Am intrat în gara Buzăului, era să ţip. Aia nu mai e gară. E un fel de hol de trafic între centru şi liniile de cale ferată, dar nu mai are nimic din ceea ce era cândva gara. Unde exista un anumit zgomot, o anumită faună, o anumită repartizare, se auzeau vocile sparte ale casieriţelor... 
            Am ieşit repede, spre linii. Trenul meu pleacă tot de la linia 20 şi acum. Drumul spre linia 20 era o frumuseţe, gard viu, ţâşnitori, cinematograf... acum e o ruină, totul. Scenariu postapocaliptic. La linia 20 te aşteaptă o drezină roşie, horror, cu 2 vagoane. nu are locomotivă, e ca la anelide, ca să evit cuvântul limbric, nu ştii unde e capul şi unde e coada. Urc în tren, măcar e cald şi e curăţel. Pe pereţi sunt nişte desene, nu îmi dau seama ce suport grafic au, nu pare hârtie sau plastic, ci un placaj ceva. Reprezintă nişte animale ciudate, mutante, nişte struţocămile sau privigheciori, adică au corp de iepure şi cioc de raţă sau corp de pasăre şi cap de iepure, nişte hidoşenii cu tupeu de artă, cam ca la Hieronymus Bosch, îl ştiţi, ăla lovit în tâmplă, de picta pornoşaguri şi hidoşenii. Mă rog, la ăla era artă, cică. Asta e o artistă tristă, o cheamă Anna Ostrowska.
            Plecăm din Buzău şi pe un parapet de beton, scris cu grafitti, ni se urează drum bun, sau cred că ăsta e mesajul, că scrie, mare: M...e la tot trenul!
            Doamne fereşte, la Simileasca -Buzău Nord, gara e  o şandrama distrusă. Buruienile au cuprins tot, dărâmăturile dau un tablou sinistru. Dintre buruieni apare o divă, i se văd din tren desenele de pe unghii, la fel şi conturul buzelor. Ţine foarte sexi paleţica aia verde de i-o arată mecanicului. E incredibil cum poţi să fii muiere şi să stai într-o speluncă fără să ştergi şi tu geamul de la biroul tău, să vopseşti o uşă, chiar cu vopseaua din banii tăi, şi nu poţi rupe şi tu nişte scaieţi care au intrat pe geam înăuntru.
             Toate gările sunt sinistre, nu mai au ţigle, nu mai au uşi, geamurile sunt astupate cu obloane din pal. Dalele pătrate din piatră nu se mai văd. Gara din Măgura, draga mea gară, frumuseţea copilăriei mele, e cel mai înfiorător loc ! E distrus totul. Călătorii şi navetiştii se dau jos din tren şi îşi fac cărare printre buruieni. N-aş putea să spun care e cea mai îngrozitoare gară, însă e ciudat că toate au uşile scoase. Doar atât, la Pătârlagele e mai întreagă, un geam termopan şi nişte scaune într-o sală de aşteptare. Cât era de frumoasă Valea Buzăului, pe firul căii ferate! 
               La Nehoiu, nu mai comentăm, că ştiţi care e gara acum, da? E asta, o polată.
               Navetiştii nu mai sunt ce erau odată, lumea e mai preocupată, mai morocănoasă, grăbită spre nicăieri....
               A! Era să uit, zgomotul roţilor de tren nu mai este acelaşi. Când a trecut pe lângă mine un tren de Suceava, era să-l salut, ca pe Transsiberian. Ăla era tren, avea locomotivă şi se zguduiau şinele când trecea. Dar când a trecut trenul de Brazi - Bucureşti, era să ţip! Un animal din fiare vechi, ruginite, nu urci în el dacă eşti normal la cap.
             A fost o experienţă traumatizantă, dpdv al parcursului, al lucrurilor pe care le-am văzut pe geam. Trenuleţul e ok, nu mă plâng foarte tare de el, dar ceea ce vezi pe geam e şocant. O călătorie-azil; nu de bătrâni, de nebuni.

vineri, 27 septembrie 2013

Viitorul sună bine.

         Ordinul "Steaua Bobociadei" în grad de majoretă, acordat anul trecut, se retrage.
         Vă amintiţi că anul trecut, după Balul Bobocilor, am lăudat nişte fete majorete, mai ales pe una dintre ele, o zvârlugă... Luaţi-mă la pietre, care îi cunoşteaţi adevăratul potenţial şi îmi zîmbeaţi ironic, când o lăudam.
          Frate, s-a aprins satul, s-a încins internetul, o fătucă de 12 ani, băştinoasă de-a noastră, rupe audienţa cu câteva poze şi nişte filmuleţe! Am trecut cu vederea, apoi am glumit la Bogdan pe wall, parodiind principiul lui Lavoisier : "astea nu sunt curve, ci doar se transformă". Na, trebuie să avem şi pornoşaguri, există şi ele în piramida trofică.... asta fără să ştiu cine e fătuca. Nu că s-ar schimba ceva dacă am aflat ]ntre timp, pentru că e lege scrisă cu ADN, parcă am mai enunţat-o o dată pe blog: MAMA, MATRICEA, te urmăreşte toată viaţa. Nu exişti, ca femeie, în afara modelului tău matern, poţi să fugi la Polul Nord şi să-ţi petreci restul vieţii pe o banchiză, genele moştenite de la mamă vor fi mereu acolo, în cele mai nesuferite locuri din tine! Dacă mama n-a cantat in corul bisericii, nici tu nu poţi să ajungi pianistă şi nici traducătoare de texte biblice.Ştiţi, e ca şi cu gleznele, trebuie musai să te naşti cu ele subţiri , ca să le ai astfel.
          Nu comentez  ce face duduia, asta e generaţia pe care ne bazăm, iar noi o pregătim arătându-i cum se otrăvesc apele,  cum dispar pădurile,cum se ucid câinii şi cum ne furăm organele.
          O singură obligaţie are mama acestei fete, pentru că, poate nu ştie, dar, la momentul acesta, tot Nehoiul fierbe, reverberând şi ceva amintiri...
          Drăguţă, onoarea ta oricum nu mai poate fi reperată, şi nici clondirul cu mastică, dar scuteşte-ţi bărbatul de umilinţă! Ştii cât e de sfâşietor pentru un tată de fată, să meargă într-un anturaj format numai din bărbaţi, şi ăia să-i spună că au văzut-o pe fata lui pe youtube, frecându-se cu prepeliţa de o uşă ?
          Nu te întreabă nimeni de ce nu eşti cu ochii pe fată şi de ce are cameră de luat vederi, deşi, poate dacă aş fi profesorul ei de sport, te-aş întreba de ce vine copila aia cu aţa-n cur la ora mea. Fata nu are o vină prea mare, dar tu, du-te pe viaduct la Giurca şi vezi ce perspectivă ai. Femeie, lăsând gluma şi jena la o parte, nu aştepta până când o s-o găseşti în vreo râpă, mutilată, explică-i că nu mai sunt bărbaţii ce erau odată...!
         Dar, cum spuneam, varietatea asigură echilibrul în natură

joi, 26 septembrie 2013

Facebook. Please wait, scanning in progress...

           N-ai facebook, eşti degeaba, chiar şi Curtea Constituţională ar decide asta.
           Eu am cont de vreo doi ani şi ceva, m-am ţinut tare cât am putut şi până la urmă am (de)cedat tentaţiei, manifestând o rigurozitate, totuşi, în selecţia contactelor. La început a fost doar echipa de comentatori premium de la Academia de Trolling DC (fără mişto, chiar mediu academic în domeniu, la vremea aia), după care am mai scăpat pe câte cineva în listă, mai din oraş, mai dintre foşti colegi... Periodic are loc pieptănarea furminator a listei, adică mai scot pe câte cineva, ca să intre alţii, având în vedere că am decis să nu treacă niciodată de 150, ca număr.
          Mă interesează persoanele cu care am dialog de un oarecare nivel şi cu un simţ al umorului considerabil, asta e fundamental. Moartea mea, să dau block! Deci am o listă mai mare decât cea a asistaţilor sociali din Vaslui, cu blocaţi. Ei sunt la beci deoarece consuma prea multă cafea, sau nu consumă, sau se înfierbântă politic, sau religios, sau social. Pe mine mă interesează o împrejurare în care să râd, să mă simt  bine, să mă dezleg de spaime,  traume sau probleme cotidiene, nu am chef de join my cause ca sport extrem.
          Sunt cam zgârcită cu cererile din Nehoiu, recunosc. Mi se pare aberant să vrei să fim prieteni pe facebook, dacă nu ne salutăm când ne întâlnim, nu avem ce împărţi în viaţa reală de contact direct. Nu poţi rămâne în lista mea dacă nu ai nimic de spus. Dacă eşti hater sau stalker, dacă doar te zgâieşti la poze şi la comentarii, iar nu merge.
          Am o oarecare bucurie când văd că tinerii mă agreează şi ar intra în comunicare cu mine, mai ales pe problemele lor specifice, observ asta după numărul aprecierilor lăsate la prietenul nostru comun, artistul fotograf Leytto. Ei au probleme multe, intr-adevăr, şi sunt uşor degringolaţi, dar nici nu poţi interveni brutal, pentru că au reacţii diferite şi mecanisme diferite de abordare. 
La un moment dat a fost mediatizat un tânăr care s-a trezit hodoronc-tronc să se pozeze în uniformă SS. Am constatat că aproape toţi ştiu că nazismul a fost ceva de porc, dar foarte puţini ştiu care au fost dimensiunile incredibile ale curentului.
           Un tânăr îi liniştea pe ceilalţi cu explicaţia: vezi de treabă, au fost multe sisteme de-a lungul istoriei care au ucis în numele unei cauze, nu e nazismul cel mai naşpa. Poate nu li s-a spus că nazismul nu a însemnat o tehnică militară mişto şi un război sau două. Tinere, dacă nu erai blond cu ochii albaştri, aveai testiculele smulse şi aruncate, te păstrau doar ca animal de povară, iar mama şi tata erau imediat făcuţi săpun, nu mai încurca tu leninismul şi stalinismul cu atrocităţile de care a fost în stare Hitler. E drept, fiecare are rolul lui, nimic nu e întâmplător pe pământ, dar cauza şi efectul sunt elemente greu înţelese în mod separat, în afara fizicii.
              Alţi tineri exhibă cu tatuajele. Fără linii moralizatoare şi rigurozităţi de tip religios, aveţi mare grijă în ce zone vi le faceţi! Veţi constata că angajatorii vă vor spune, la interviu: mulţumim, rămâne să vă contactăm! Faceţi ce prostii vreţi voi, până la 20 de ani, dar fără să lase urme. Nu există modelul standard sau ideal de angajat, dar rebelii, mai ales cei fără cauză, au fost şi vor fi întotdeauna pe banca rezervelor. Pe rebel îl împiedică însăşi structura lui să avansese.
...
              Fetelor, toată vara v-am văzut machiate şi pensate într-un fel îngrozitor, creepy / freaky, toate arătaţi la fel, nimic personalizat, nimic natural... Nu vă uitaţi pe profilul unui stilist make-up şi gata, aia e la modă, aia ştie el să facă, aia vreţi şi voi! Renunţaţi la ororile alea de sprâncene urcate vulgar şi răsfrânte, că sunt urâte cu draci! Uitaţi-vă pe revistele de gen, vedeţi vreo sprînceană atât de vulgară? Şi machiaj de centuristă? Toate sunteţi frumoase, tinere, de ce trebuie să vă agresaţi faţa cu nişte detalii înfiorătoare? De ce trebuie să arătaţi ca mama vitregă? Nu impresionaţi pe nimeni, băieţii vor prefera calinele, silfidele, în nici un caz acvilele şi bufniţele. Întotdeauna faţa voastră vă va spune cum s-o aranjaţi, aveţi încredere în voi! Iar dacă sunteţi blonde, sprâncenele nu au voie să fie negre. Dumnezeule, nu mai zic de unghii!!!! Le faceţi să arate ca nişte grădini, dar sunt nişte unghii, ele pun în valoare, nu doar mâna, ci întreaga personalitate! Unghia nu trebuie să spună o poveste, ci doar să-i dea titlul.
              
             Un alt motiv pentru care nu intraţi în lista mea este că nu ştiţi sau nu vreţi să scrieţi corect. Dacă ai scris "k" în loc de "ca" sau "dc" în loc de "de ce", eşti out! Şi insist să vă reamintesc, mai ales celor care vă lăudaţi că vorbiţi engleza de rupeţi, că "poop" înseamnă căcat. Consultaţi dicţionarele. 
Mai e categoria preţioşilor, a vedetelor,care aşteaptă laude, comentarii, atenţii, pupături de mâini.... M-aţi nimerit nasol, am 3 idoli în viaţă şi nu am de gând să măresc lista. Am vipuri în listă, senatori, popi, doctori, dar nu cânt ode, nu pup moaşte şi nu le las buchete de flori pe wall. Comunicam normal.
Am simţit că e momentul să vă fac precizările astea, pentru că am peste 300 de cereri în stand by, dintre care 100 din Nehoiu şi nu ţine de aroganţă faptul că nu le onorez, ci de compatibilitate. Mulţumesc pentru înţelegere!

miercuri, 25 septembrie 2013

Rinichiul, vedeta şi lăutarul

         Hai sictir, Mădălin Voicu! După ce că suntem nevoiţi să te suportăm, pe la toate posturile de televiziune, dându-ţi  părerea în legătură cu toate praştiile şi fofoloancele cu aere de dive, te-a găsit nesimţirea să ne pui pumnul în gură şi cu politicile de stânga. Nu că n-am şti cum stau lucrurile în ţara asta, dar să fii exponentul unui partid de stânga şi să susţii ca un descreierat , că " băi, democraţia e un lucru pe care ni l-am asumat cu bune, cu rele, ne place sau nu, avem o scară de valori, ele trebuie tratate cu respect şi au prioritate în toate"!
Mă, cine mama dracului de lăutar eşti tu, să ne explici nouă cine e mai egal decât alţii?
Ce tot o trage maimuţoiul ăsta cu "lumea artistică din care vin eu"... Din care dracului de lume artistică vine el, că îmi scapă oleac' specializarea lui?! E un nene care cântă. Artistul este cel care compune, adică răposatul ta-su, care a şi insistat să urnească etnia mai spre în sus.
        De aia nu mai pot de câţi rinichi i-au băgat lui Arşinel în corp, de unde au provenit şi alte detalii medicale. Mă înfricoşez însă, când aud pe câte-un gornist de mahala că geniile şi monştrii sacri au prioritate. Te pomeneşti că nu mai ştim care sunt geniile. Poate sunt nesimţită, de fapt, sigur sunt, dar nu prea văd ce mare geniu e Arşinel. E actor de revistă, vodevil, scheciuri, glume, doar nu ne-a strivit cu geniul lui de n-am mai putut sufla! L-a şi mâncat un pic undeva pe maestru, de-a dat interviuri pupinchirurgicale de pe patul de spital, filmat din toate unghiurile, de i-a zgândărit pe cei cărora li s-a furat şansa la transplant. Vine şi dom' profesor ( de altfel un specialist de top, mare medic) şi când vede că e groasă înspre el, se face de râs cu precizarea: din cauza stresului provocat de media şi de domnul Ungureanu, organismul respinge rinichiul. Auzi, dom profesor? Dacă ar fi de la stres, zilnic ne-ar sări rinichii pe pereţi, bre! Chiar şi ăstora neoperaţi! Ce să-ţi spun, trebuia să-l vedem iar pe Arşinel la elicopter, la salvare, lacrimând că l-au omorât oamenii răi.... E clar, nu ai talent nici să ne faci să râdem, dar să plângem!
În faţa actului medical toţi trebuie să fim egali, iar dacă nu se poate, măcar tăceţi dracului din gură şi mergeţi pe burtă! A sărit şi madam Florina Cercel, mvaaaai, cum să îndrăznească cineva să-i facă flagrant unui mare doctordin Bucureşti? Uite aşa, că nu ştim de unde dracu să luăm în 2 ore 10 000 de euro, ca să-i dăm marelui doctor. Nu mi-ar fi dacă i-ar împărţi cu vreun amărât de rezident, dar ăla tot cu 1500 de lei salariu trebuie să se mulţumească.
Aici am găsit o anchetă interesantă, a cazului.
Dictionar explicativ al scandalului Arsinel – transplant rinichi – Lucan 
  http://www.ziardecluj.ro/dictionar-explicativ-al-scandalului-arsinel-transplant-rinichi-lucan/#sthash.G99IDxsc.dpuf

vineri, 6 septembrie 2013

De neamul podorenilor



                 Cu mulţi ani în urmă, cam pe la vremea vinului...

            Îi făcusem parastas lu' tataie, organizare absolut impecabilă, exact cum se face la ţară, cu tradiţie autentică, adică mai aveam oleac' şi-l chemam pe Oică cu acordeonul, că nu mai făcea faţă magnetofonul, săreau rolele de pe tamburi. Pomenirea răposatului, care ne asigurase fiecăruia ba un nume, ba o casă, ba nişte pământuri, ba nişte metehne, a durat până târziu în noapte.
            Numa' ce adormisem toţi, împrăştiaţi ca după bătălia de pe Câmpia Mierlei, că-l auzim pe văr-miu Marcel: 
            - #¤%&-mi-aş /%&¤-n obiceiurile tale, Aurico! Io de unde dracu mai beau apă, fă, prăpădito, că mă arde vadra aia de vin la lingurică? Crez că te-i fi şi pişat în apă, amărâto! Dumnezeu să te ierte!Iote, mă, că nu s-a lăsat pân' nu s'a aruncat iar! Ia sculaţi, mă, că s-a aruncat Aurica în fântână, de data asta nu mai ai pe cine scoate, gata, e lemn!
....
           Trecu şi înmormântarea Aurichii, fără acordeoane, clar, că abia după un an ai voie la acorduri muzicale.
           Ne strânge Marcel pe toţi, într-un comitet ad-hoc:
          - Fă, fiţi atenţi la mine, că noi trebe să discutăm serios despre cât e de bine şi cât e de rău să fii Podorean. Deci, noi, toţi ăştia de ne tragem din moş Aurel, tre' să fim atenţi la o chestie de genetică de clasa I, adică vedeţi că avem deja doi sinucigaşi în neam, dintre care doi fraţi, deci cu genele acoalea, una lângă alta. Rezultă că se manifestă decât la fraţi, damblageala asta cu sinuciderea. 
          - Acuma, s-o luăm pe rând: io cu sor-mea şi cu Cornel e posibil să scăpăm, că s-a-ncrucişat genele cu ale lu Augustin din Meteleu, cojan. Ăia se încăpăţâmează să trăiască suta de ani. Tu (adică eu) şi cu frac-tu sunteţi cam în pericol, aşa, că tu eşti şi oleac' cam fără om, exact cum fuse Aurica, e posibil să nu te mai ia nici dracu de nevastă şi să dai în boala fetelor bătrâne, te uiţi în poze şi oftezi. Aicea tre' să vezi cum te învârţi, că mai ai timp. Frac-tu e posibil să semene cu Neculai, frac-su Aurichii, care s-a spânzurat şi el în fânărie. Deci, devine cam nasol cazul. 
           Îmi dau seama că trebuie să intervin:
          - Bravo, mă, bine că tu cu sor-ta şi cu prâslea aveţi gena dominantă şi io cu frate-miu suntem agăţaţi de aia recesivă! V-au dat vouă Mendel şi Morgan tot ! Şi, oricum, mama nu manifestă asta, tac-tu nu, nea Petrache nu...
          - Fă, nu ştiu ce zici tu acolo, că io am luat ca referinţă genetica de-antâia şi aicea e vorba de Podoreni, nu de Mendeleev. Nu se manifestă la toată lumea, se aruncă-n neam. Trebuie să avem mare grijă cu genele astea, eu zic să ni le scoatem. Tu, până una-alta, vezi poate convigi pe vreunul să te ia, măcar fă-te că te-mpiedici, frac-tu să nu-şi facă fânărie în curte, de mine n-aveţi nici o şansă să scăpaţi, că de-abia aştept toamnă după toamnă să trag vinul, sor-mea... nu e frumos să vorbim vulgar de o doamnă... deci, concluzia e că trebe scoase genele.
          Ne risipim oleac' pe gânduri... chiar, ce naiba, o fi ereditară ţăcăneala asta...? Doamne-ajută ca următorul mort din neam să fie de moarte bună!

N.a. : Personajele din povestire sunt reale, la fel şi evenimentele. Am avut norocul să mă nasc într-un neam de oameni cu foarte mult umor, sunt celebri podorenii. Singurul nume schimbat este cel al răposatei nefericite, nu o chema Aurica. Nu e o batjocură la adresa ei sau a gestului ei, nu fac glume macabre. Fotografia este facuta de Florin Puscas si reprezintă Sfatul Bătrânilor, grup statuar din Baia Mare. Am ales-o pentru că se potrivea cu sfatul podorenilor.

          
        
   

miercuri, 4 septembrie 2013

Amintirile nu ne fac mai buni, ci doar mai bătrâni

          În memoria dirigintelui meu, TITEL DUMITRESCU
          Trecusem într-a unşpea, după un examen de treaptă cu trei materii, care scosese esenţa de ţapinari din noi, în forma ideală. Nu ne ajungea nici dracu la nas (săru'mâna părinte, ştiu că nu vă place când zic drac, dar e doar o noţiune...un fel de butonieră literară).               Noi eram ăia de la Silvic, preţioşlâcul liceului. Acuma, serios, era lupta dracului (săru'mâna, ştiu), să intri la silvic. Adică, ne scuzaţi, în loc să stăm dimpreună cu toţi circulariştii, plini de rumeguş, în Fabrică, noi stăteam ca boierii, plini de noroi şi cu degetele bocnă, în pădure, la funiculare. Care nu ştii schema de funcţionare a lu FP-2, să vii să ţi-o arăt eu! Când dădea norocul peste noi, făceam practica în platforma secundară din gară de la Nehoiaşu, la belit buşteni cu cuţitoaia şi cubat arbori doborâţi cu clupa. 
          Noi eram 3 fete şi 32 de băieţi în clasă. De regulă, fetele erau la cubat şi, mai de regulă, fata cea mai cuminte şi mai ascultătoare. Deci, eu n-am cubat niciodată. Eram cu recidiviştii clasei la spintecat lobde. Era fascinant spintecătorul ăla. Cumpăram pepeni de la gară şi făceam experienţe cu ei.
Aşa, să ne întoarcem la clasa a XIa. Trecuseră 3 zile şi noi nu aveam diriginte. Oricum, nu ni se putea întâmpla nimic rău, profii incomozi erau deja alocaţi la alte clase. Rămăseseră Popa Petrişor şi Titel Dumitrescu, fără clase. Popa refuzase să mai ia clasă după ce terminase cu seria dinaintea noastră, unde erau Doru Crăciunaş, Costel Grigoraş, moldovenii cei mai solicitaţi de gagici, iar Nea Titel nu era în graţiile lu' Tamba. Tamba era directorul Neagu, Dumnezeu să-l odihnească şi pe el, un om minunat, aparent un monstru dar în realitate un copil supărat.
Vestea că Nea Titel va fi dirigul nostru am primit-o în prima zi de practică agricolă. Stăteam ca nişte fraieri în curtea şcolii, cu fundurile pe găleţi, parcă eram de la orfelinat. De noi urma să aibă grijă doamna Ilie, de la prelucrare. Când s-a făcut careul şi directorul a spus: Tovar'şu Dumitrescu va lua clasa de silvic..... am spart găleţile. Eram în delir. Din prima zi s-a simţit care sunt şefii. Am avut un spor nebun la adunat prune. Unul stătea lângă căruţă şi ne ponta. Fiecare dintre noi veneam cu găleata plină, o arătam pontatorului, o palmam discret pe după căruţă unde o predam altuia, la schimb cu o găleată goală, ăla prezenta şi el găleata plină... înţelegeţi, da?
Dintr-un unghi inofensiv ne privea dirigul, era geană pe noi, ca să ştie omul cu cine are de-a face. Şansa lui ar fi fost să renunţe la noi în ziua aia, şansa noastră a fost să n-o facă. Am avut două cazuri de tentative de exmatriculări, unul mi-a fost destinat mie, ce să fac, de mică am reacţionat nasol la injustitie pedagogică şi m-am trezit în unşpe metri-uri cu o profesoară, cea de chimie, Dumnezeu s-o odihnească. Cred că cel mai delicat moment din viaţa dirigului a fost decizia consiliului profesoral în legătură cu mine. Pe de-o parte era vorba de colega lor, profesoara, pe de altă parte eram eu, care aveam dreptate şi eram şi bună la carte. A fost un compromis, am scăpat cu şapte la purtare. Dirigul n-a mai fost la fel faţă de noi, după întâmplarea asta. A urmat aproape exmatricularea altui băiat, din motive de ceva nasol pe la internat, ceva cu o fată... ce dracu, şi pe vremea aia erau curvuştine, doar nu le-a inventat generaţia asta! Capac a pus Ionescu, când a luat-o-n ciocul opincii pe profa de mate. Ei, bine, Ionescu n-a intrat în bac. Nea Titel ne-a iubit aşa cum am fost, rebeli fără cauze. Când ne săpunea şi ne ameninţa că ne lasă, vorbea gura fără el. Ne-a dus doi ani, mai uşor i-ar fi fost să ducă un tren în braţe.
Habar nu am cum se cristalizează relaţiile dintre diriginţi şi elevi acum, probabil la fel, deşi natura cerinţelor şi ingerinţelor elevilor şi profesorilor  o fi diferită.
Habar nu am dacă emoţiile mai sunt aceleaşi la desemnarea dirigintelui
Un singur lucru trebuie că a rămas la fel: veşnicia  anului şcolar. 

marți, 3 septembrie 2013

I'm blue....

Nu-mi place  ziua mea de naştere care tocmai a trecut, nu-mi place toamna, urăsc frigul şi de-aia nu mai pot eu ce bloguri au mai apărut la Nehoiu. Normal, ce să apară interesant decât bloguri? Nu vă faceţi un obicei din a menţiona numele meu p-acolo că vă iau la nişte replici de nu nimeriţi gugălul . Încep cu nevestele fără ocupaţie şi termin cu diagnosticele voastre, că aşa am eu de obicei. Să mă lăsaţi dracului în pace, că sunt sătulă de răscolit căcat online. Stau să monitorizez eu trişti şi triste care se simt frustraţi şi care uită să bea apă când înghit pastile! Am de lucru, de mi-ar mai trebui două mâini şi încă un creier, că aşa am fost eu învăţată, să muncesc pentru fiecare leu în plus, nu să frec ţiparul şi să văd de unde dracu mai ciupesc un franc, sunt preocupată de ale mele. O singură explicaţie am să vă dau, pentru o promisiune pe care nu am putut să o onorez: nenorocitul de ziar local. Am vrut. Nu e de mine. Nu pot. La ziar, dragii mei, nu e ca la blog, să scriem ce ne duce sertăraşul cu maimuţe. La ziar e cu surse verificate, e cu declarţii, cu interviuri... e regim de jurnalism. In plus, dacă eu vreau să tratez, de exemplu, un subiect cum a fost incendiul din vara trecută, se supără toţi tarabagii pe mine şi suflecă din nas licenţiatele lor de neveste unsuroase, când trec prin faţa lor, de zici că execut lucrări agricole cu ziua la ei pe plantaţie. Înţelegeţi? Dacă vreau să scriu despre oricine, vor apărea intervenţii, prieteni de-ai prietenilor care mă vor ruga frumos, mă vor înjura, aşa că de ce dracu să îmi pun eu toată planeta în cap? Da, dacă am deranj în cazarmanent, reacţionez. Refuz încontinuu solicitări de colaborări la ziare tocmai pentru că nu pune nimeni şaua pe mine, nu mă văd executând în patru labe politici editoriale. Altfel, am multă treabă. Am înţeles, vă place cum scriu, dar nu întotdeauna vă place ce scriu. Asta e, e blog, nu Biblioteca Congresului. O să mai scriu, pentru că vine toamna, serile sunt lungi, eu am o dispoziţie romantică, n-am mai avut-o de 115 ani, ce să facem, se pare că e vremea romantismului la mamuţi... M-aş duce într-o pădure, să stau într-o cabană, fără curent, fără televizor, fără computer, măcar 3 zile.
Dacă ştiţi vreo astfel de locaţie, să mă anunţaţi.



vineri, 30 august 2013

Formidable

Am voie sa fiu nostalgică; rau de tot. Am voie sa ma intorc 18 ani in timp şi să zăbovesc 5 minute.
Am scris o singură dată în viaţa mea o declaraţie de dragoste, deşi, el stătea la un metru distanţă. Am scris-o în franceză, pentru că cele mai frumoase declaraţii de dragoste se fac în franceză (limba asta a fost inventată pentru aşa ceva) si pentru că... în fine... a trecut. 
Trebuia să vină Stephanie şi să ne distribuie clipul ăsta pe Fb, ca să ne lase vraişte pe toate, chiar dacă nu e o declaraţie, e o stare...
Formidable, formidable
Tu étais formidable, j'étais fort minable
Nous étions formidables
Formidable
Tu étais formidable, j'étais fort minable
Nous étions formidables



vineri, 23 august 2013

Cum se împletesc ciorapii, cu şi fără labă

O mai ţineţi minte pe asta cu ciorapii, din reclama cu Roşia Montană. Dacă mă întrebaţi pe mine, da' nu mă întrebaţi, aş zice că e cam genul drojdi', te bagă asta sub masă şi tot mai duce singură o litră.
Ia vedeţi cum împletea ea ciorapi cu cinci andrele, avea un milion venit pe toată familia şi ia vedeţi cine e ea în realitate!

Ştiţi cum e asta? Exact ca Hayssam când dădea el... la tot cartierul locuri de muncă, sau ca moştenitorii de păduri de care n-a auzit nici dracu, care promit expansiunea turismului, proiecte mirobolante, rezervaţii naturale, adică un fel de laba ciorapilor croşetaţi de sărmana băieşă.

joi, 22 august 2013

Despre apa noastră cea de toate zilele

Stăteam eu cu niste emoţii maxime, prin primăvară, cum că ce zogoleala dracului o fi şi pe strada mea când ne-o lovi "masterplanul".
Programul ăsta e ceva destul de important pentru beneficiarii reţelelor de apă şi canal, dar nu i se adresează şi străzii mele. Cum dracu a fost ea uitată, habar nu am! Îi întreb pe unii, mi se răspunde că piticul n-a vrut s-o prindă în plan. Întreb la primărie,cică  nu, vina e la alţii.  Nu putem înţelege de ce a fost exclusă, mai ales că e zona zero a oraşului, impozitele sunt cele mai mari. Reţeaua de apă a fost montată în 1955, odată cu darea în folosinţă a cartierului muncitoresc Merilor. Ţeava e din fier, n-a fost niciodată schimbată. În anii '70, când s-a asfaltat şi s-a proiectat canalizarea, lărgindu-se strada, nu s-au schimbat ţevile. Ce dracu, doar ne amintim cum puneam nylon peste gropile pentru guri de canal şi presăram ceva pământ, să cadă muncitorii de la schimbul III! Parcă suntem Moromeţi clonaţi, stăm şi ne tot întrebăm la şedinţele de gard, de ce dracu n-am fost prinşi în marele proiect de modernizare, că doar de de vreo 3 ori în ultimul an a bubuit ţeava de pe Merilor, pe un segment de 20 metri. A început de la Nicolae şi a ajuns la Băcănuş, aşa că urmez eu, clar.  Personal nu am comentat preţul apei, decât la nivel de mirare. N-am purces la vreun protest, nu particip nici la cel care se pregăteşte. Pe mine nu mă regăsiţi vreodată în forme colective de protest. Aşa că, dacă se doreşte într-adevăr eficientizarea consumului de apă prin instalarea de apometre de curte, atunci poate ar fi mai corect să începem de la înlocuirea colanei de stradă, pentru ca astfel să ne putem "înţepa" toţi în acel moment, cu ţevi corespunzătoare pe care să fie montate apometre. Pentru că, dacă fac acum un cămin betonat şi la iarnă (la pariu) ţeava de fier care e mult mai bătrână decât mine pocneşte, mie nu mi se pare convenabil. În iarna trecută am păţit-o cu pompa din curte, am eliminat-o urmând să o reactivez când vine programul de reabilitare, programul nu a venit şi totuşi, acum vine obligaţia de a executa cămine pentru apometre. Cu plăcere, personal mă avantajează metoda, dar ar fi mai mult decât recomandat să se găsească o soluţie pentru a fi înlocuită ţeava principală. Acelaşi preţ îl plătim şi noi, ca şi ceilalţi de pe Alba Iulia, de exemplu. Iar atunci şi Compania de apă ar avea o oglindă a consumatorilor de pe stradă şi nu ar mai apărea pompe netrecute prin contor, mascate pe sub găleţi, sau cişmele stradale undercover. Adică, ne facem datoria de a plăti un serviciu, dar vă rugăm să îl eficientizaţi începând de la dvs, nu derivând din obligaţiile noastre!
Am preferat  genul scrisoare deschisă, pentru că fiecare se lamentează în felul lui, fiecare solicită audienţă la direcţiune aducând problema cât mai aproape de interesul propriu. Eu nu manifest interese proprii, ci principii. Şi ştiu că un serviciu contra cost tebuie să aibă calitatea precizată în contract. Că m-am săturat, dracului, de şmecheri care plătesc 8 lei factura la curent şi ei consumă ca la Cernavodă, m-am săturat să închid pompa de trei ori pe zi la vecina Mioara, că nu ştiu cum dracu de n-o deranjează la creieri zgomotul apei, m-am săturat de toţi ciozvârtarii care eludează toate legile şi normele şi rânjesc superior când noi, fraierii, trebuie să asigurăm plata consumului global. Aşadar, reglarea trebuie să înceapă de la furnizor, nu de la consumatorii lăsaţi să-şi scoată  ochii între ei.

marți, 20 august 2013

Grotesc de-a valma cu sacru

Ceremoniile de înmormântare nu mai au nimic sacru; cel puţin din partea participanţilor. Dincolo de actul religios este evenimentul social, la care trebuie sa aibă grijă toată lumea să îmbrace o anumită ţinută şi un anumit comportament.
Fetiţă, dacă vrei să te îmbraci ca Vasilca şi să te fâţâi pe lângă mort în cracii goi , short din jeans şi fuste transparente, înseamnă că ai o ţiglă lipsă, sau poate distinsa ta mamă, că toate problemele astea ale fetelor, în găoacea lor au explicaţia. Dacă refuzi să ai o apariţie decentă, atunci stai acasă, că nu e musai să-ţi vadă toată lumea varicele, flips-flopşii sau unghiile spoite în toate culorile. Există un dress code foarte riguros pentru înmormântări, acuma nu e musai să fie respectat până la şireturile pantofilor, deşi toţi bărbaţii ar trebui să aibă o cămaşă albă pentru aşa ceva, la fel şi copiii, iar femeile, sigur au ceva negru şi mai ales, fără decolteuri, crăpături şi sutiene vizibile. Răposatul era om bătrân, chinuit de o suferinţă îngrozitor de lungă, iar în jurul lui, în biserică, erau rusalce cu fel de fel de fuste transparente, bretele mai înguste decâte cele ale sutienului şi, mai ales, pălării. Deci au înnebunit toate cu pălăriile. Bre, tanti, pălăriile au un rost, au o etichetă, vin să întregească un tablou complet de femeie cochetă, la pălărie e musai să ai nişte materiale de  calitate, la fel şi pentru restul ţinutei. Nu poţi să ieşi din ograda unde tocmai ce ai tocat la raţe, cu mâinile foarte murdare şi cu călcâiele murdare şi crăpate şi cu pălăria în fâşii de dantelă pe cap, că aşa vrei tu, ca să-i faci concurenţă lu Icsuleasca. Bine, poţi, dar te faci de toată Drăgaica şi uită toată lumea de mort.
Personal, m-a luat o stare de fierbere când am văzut că pe scaunele amplasate imediat lângă catafalc, în biserică, s-au aşezat nişte dive de-astea care nu aveau nici cea mai mică legătură cu mortul, sunt abonate la toate înmormântările doar ca să vadă ele ce ciorapi are mortul în picioare, dacă are pardesiul pe el, dacă e orarul mortuar de calitate... Poate familia, nevasta mortului, de atâtea zile nedormită, ar fi vrut să stea pe scaun lângă bărbatul ei, că atât îl mai avea aproape, O ORĂ! Nu, trebuia să stea mazurcile alea, să nu le scape vreun gest! Erau zeci de locuri libere în biserică dar, nu, ele trbuie să supervizeze tot! Mi-am făcut de lucru căutând cu privirea pe pereţii pictaţi superb, Familia Brâncovenilor. Personal, consider că Sfinţii Mucenici Brâncoveni sunt, de departe, cei mai autentici sfinţi pe care i-a dat neamul românesc. Să alegi moartea în locul convertirii la altă religie, dimpreună cu toţi cei patru fii ai tăi, e o chestie de sacrificiu suprem şi de respect faţă de botezul tău. În fine, nu mă puteam fâţâi în biserică să caut sfinţi pe pereţi, dar am preferat să părăsesc ceremonia când i-a sunat uneia telefonul. I se rupea ei vraiştea că erau doi preoţi în faţa catapetesmei, ea vorbea făcând cercuri largi prin stangaa naosului, baremi să fie şi văzută, nu doar auzită.
Cam aşa au ajuns ceremoniile de înmormântare. Slavă Domnului că nu mai sunt la modă bocitoarele plătite, cum era mătuş-mea Rădiţa, de ajungeau să plângă şi vrăbiile pe sârma de telegraf când se stârnea ea, în urma mortului. Grotescul este mai la îndemână, ne face viaţa mai uşoară decât sacrul, dar, măcar la ritul acesta al trecerii omului dincolo de viaţa pământeană, am putea să participăm cu ceva mai mult respect.
...
Am rămas doar cu doi vecini bărbaţi pe stradă, din cei care s-au mutat prima oară acolo, în casele muncitoreşti. Erau tineri, atunci îşi întemeiau familii. Au plecat pe rând, iar noi îi petrecem în chiloţi de jeans şi cu sutienele p-afară.

joi, 18 iulie 2013

Amintirile sunt istorie pentru suflet, nu pentru manuale

Pentru monumentala muncă de documentare, pentru râvna cu care se încăpăţânează să ne păstreze amintirile frumoase, jos pălăria, Stelian Popescu!

Într-un frame am regăsit-o pe mama, împreună cu familia Lăcătuş, dl. Popescu şi dl. Dragomir (cred). tata făcea fotografia.

Locuri frumoase, oameni frumoşi cu îndeletniciri frumoase, cu respect faţă de profesiile lor şi faţă de semenii lor.

joi, 11 iulie 2013

Poveştile care ne deschid portofelele.

       Temă: Dacă numărul asociaţiilor umanitare care se ocupă de copiii orfani este  mai mare decât numărul orfanilor, de ce mai avem orfani aflaţi în dificultate?
       Vă întâlniţi zilnic cu nişte tinere înarmate cu clipboard-uri, răbdare şi tutun, care vă abordează după un şablon cretin şi universal: "bună ziua, îmi permiteţi să vă deranjez pentru un minut?" Noi, ca muntenii, oameni preocupaţi, veşnic în criză de timp, răspundem, totuşi: "da", deşi, în momentul ăla ştim că suntem penibili şi mimăm comprehensiune. În secunda următoare se porneşte o artilerie de propoziţii care-şi caută, disperate, măcar o virgulă, noi ne uităm peste Muchia Cătiaşului, să vedem daca vine ploaia şi numărăm oi, în gând. Sunt şi oameni grăbiţi, care suprimă totul cu un creştinesc "hai sictir", dar fetele rămân blocate pe discurs şi nu sunt dipuse să înceteze; propovăduiesc în continuare. Cred că şi l-au ales drept model pe Moise, cu diferenţa că el auzise o Voce, pe când nu se ştia de Xanax.
          Vă daţi seama cât de mare e disperarea să strângă alea bani de la noi, dacă mă opresc până şi pe mine , care... să recunoaştem, după faţa pe care o am, mai ales când am două sacoşe în mâini , n-ar vrea să mă oprească nimeni, decât dacă e străin de loc, are musai nevoie la vreo toaletă şi nu mai e nimeni prin centru la ora aia - condiţii cumulative.
           O să fiţi miraţi, dar, chiar am aşteptat de câteva ori să-şi termine polologhia, deşi, invariabil, au acelaşi text: "Numele meu este Trandafira Gologan (oricum nu contează, că nu-i reţii numele, da' cică e mai convingătoare, aşa le-a învăţat pe ele un psiholog) şi reprezint asociaţia X ( aici trebuie să vină cu o denumire care să sfâşie până şi baticul de pe cap) şi ne ocupăm de un caz dramatic ( de aici începe avalanşa de vorbe, de o dicţie impecabilă, nici actorii de la clasa Dem Rădulescu n-au reuşit aşa ceva, din care nu înţelegi decât ultimele cuvinte, şi anume tetrapareză spastică. E ca la reclamele alea pentru medicamente, din anii trecuţi, când auzeai doar, la sfârşit: Apotecker, dar nu înţelegeai ce e aia.
           Ieri m-am pomenit cu o soldată din asta, la serviciu, tocmai ce eram într-un proiect-dezbatere cu echipa casei de cultură. Am fost civilizată, mă aflam la serviciu, acolo nu fac gafe niciodată, dar, cert e că i-am dat pas. Nu am încredere în d-ăştia care vin de la două judeţe distanţă, prezintă un dosar cu nişte documente pe care le poate face orice copil, pe computer şi nici măcar nu diversifică diagnosticul. Nu ştim al cui e contul şi, mai ales, nici o instituţie cu imagine sau greutate nu e în frontline, nimeni nu girează acţiunea lor. Nu m-aş fi aprins eu prea tare, pentru că fiecare e liber să facă ce vrea cu banii lui, dacă n-aş fi trecut aseară pe lângă ea, era pe scări la BigSmart şi vorbea la telefon. În clipa în care am ajuns în spatele ei, tocmai ce spunea: "doar două sute de lei, cu chiu cu vai, sunt zgârciţi împuţiţii ăştia de p-aici". M-a prins şi un pic cam încercată cu nervii, nu eram nici dispusă să fac pe procuroreasa, am apucat să-i zic să dispară dracului, până nu chem poliţia. Bine, am mai zis eu ceva, dar.... nu m-ar mai califica acum, dacă v-aş spune.
             Dacă vreţi să susţineţi cauze umanitare, n-o faceţi la întâmplare, asiguraţi-vă că sunt cazuri reale. La fel şi pentru cele distribuite prin intermediul reţelelor de socializare, acolo e ţeapa şi mai mare, de obicei.
              Poate n-ar fi rău ca , atunci când poposesc astfel de persoane prin Nehoiu şi cer bani, să fie verificate ,oarecum. Poate politia, poate jandarmii şi cei de la ordinea publică să se priceapă la asta, ştiu şi eu?
         

joi, 30 mai 2013

...şi era frig, şi era vară.

               Noi n-am avut robe de atlaz şi pălării Oxford style, la absolvire.
Ne-am făcut nişte panglici lungi, cumpărate la metru de la tanti Nuţa Pană şi ni le-am prins în piept, cu un mic artificiu floral şi chicios. Pe panglicile acelea ne-am scris apoi candoarea, inocenţa şi dragostea; ne-am scris tinereţea.
               Ziua absolvirii liceului e ziua când ţi se desfac curelele de siguranţă. Pe urmă, eşti pe cont propriu. În dimineaţa acelei zile, nimeni nu mai trage de tine să te trezeşti, protestând cu ceasul deşteptător în mână. Eşti treaz de când lumea, ori nici n-ai dormit.
               ...
               În ziua aceea era frig. Curtea şcolii a fost dintotdeauna rece. Tremuram de frig, de emoţie, de nerăbdare, eram nişte Niculai Moromeţi, cu flori în braţe şi cu sufletele cât găleata. Cineva pregătise o cheie simbolică, sculptată în lemn, pe care urma s-o predăm celor care intrau în anul următor într-a douăşpea. N-avea nimeni timp şi chef de bagatele, nu mai ştiu cine a predat cheia aia, probabil Cristina, colega noastră docilă şi sârguincioasă, căreia-i revenea rezolvarea tuturor lucrurilor pe care noi, ceilalţi, le refuzam. Pe ea n-o întraba nimeni dacă e de acord să facă un anumit lucru, îl făcea şi gata. Ea nu protesta. Dacă ea n-ar fi existat, ca să încerce să asigure un oarecare echilibru, probabil am fi ajuns toţi la şcoala de corecţie . Îţi mulţumim, Cristina, ştim că a fost greu, mai ales că poate ai fi vrut şi tu să faci tâmpenii, dar n-aveai cum, având mătuşile cadre didactice. E îngrozitor să ai mătuşi profesoare şi să nu poţi să bei şi tu o vodcă în spatele gării, la fiare.
               Ceremonialul de absolvire a fost atât de cumplit, încât nu-mi amintesc nimic. Probabil ni s-a urat drum bun în viaţă, cibeva a vrut să recit din Kipling...
               Noi n-am chiuit pe străzi după absolvire, n-am dat cu pălăriile în sârmele de telegraf. Ne-am dus la bar la Romică şi am încercat prima combinaţie de Brifcor cu vodcă. Am încercat  şi nişte ţigări, avea să afle şi tata de ele, bine că n-a aflat mama, ea nu ştia să negocieze cu consecinţele.
               Nu ne-am mai întâlnit niciodată unii cu alţii, mulţi dintre noi. Cât să fie de atunci? Douăzeci şi opt de ani... N-am avut nici o întâlnire organizată. Recunosc că nici n-aş rezista cu emoţiile. Mi-e atât de dor de toţi !!! Nu ştiu nimic de olteni, de Florescu, de Ciu, de Rădoi, de turcul Sadri. Ăştia n-au facebook, nu joacă Farmville. Pe unii i-am pierdut definitiv. Implacabil, timpul ăsta, singurul cu care nu te poţi contra.
              În fiecare an îi privesc din balcon, pe absolvenţi. În fiecare dintre ei, cei de azi, suntem fiecare dintre noi, cei de ieri. Ne deosebeşte, totuşi, ceva. Ne deosebeşte gama de accesorii. Noi am absolvit în jeanşi, tenişi de Dragaşani şi nelipsitele genţi hidoase, kaki, în care primiseră părinţii noştri măştile de gaze la serviciu, pentru apărare civilă în caz de dezastre chimice. Aveam câte o hârtie de Vladimirescu, de douăşcinci, în buzunar şi viaţa abia începea. Cei de azi au toată tehnologia de pe planetă îndesată în urechi şi în buzunare şi viaţa tocmai ce le închide primele uşi în nas.
              Cum ar fi, dacă...


             
          

miercuri, 1 mai 2013

marți, 30 aprilie 2013

...rie , ...rie , ...rie...

           Am pe strada mea: primărie, papetărie, frizerie, veterinărie şi, mai nou, cofetărie. Ne lipseşte, totuşi, o sculerie. Aşa, penru diversitate. 
        S-a deschis recent cofetăria, la scări, n-am ajuns încă acolo, dar am înţeles că e mişto, are şi produse de panificaţie şi patiserie, alea-alea.... Deci, de la 8 la 18:00 bobinaţi la prăjituri şi la dulciuri, mai lăsaţi dietele cu varză şi goji, că trebuie să murim şi noi din ceva ! Habar n-am a cui e cofetăria, nici nu cred că mă interesează, atâta vreme cât am aproape sursa de ronţăială.
          Apropo de Aleea  Merilor, loc altădată meritoriu (fiindcă era un teritoriu plantat cu meri), observ că am mai rămas trei locatari cu meri plantaţi în rând, la stradă. Pe la ceilalţi prin curţi sunt caişi, vişini, salcii, cireş şi chiar Thuja Occidentalis. Aici am vrut să-l irit pe unul de nu mă poate înghiţi, fiindcă-s dăşteaptă. Da, mă, sunt, să mori tu de necaz scrofulos, ştiu şi latineşte, că n-am învăţat 3 termeni, ca tine, pe care să-i scot derutant, de sub ochelari.
          O să propun primăriei să dea fiecărui proprietar de pe Merilor, câte un măr, pe care să-l planteze şi să se refacă astfel, imaginea de alee a merilor. Ete, na, o să ziceţi că ce-i trebuie chelului, bască de mărgăritar? Îi trebuie. Acuma, cei de pe Bacovia, să nu cereţi câte un volum de poezii, sau cei de pe C.I. Posea, să vă plătească Shrek impozitele. Mai mişto de cei de pe Luchian, că pot pretinde drept de moştenire în urma pictorului. 
          Cam atât pentru azi, am o ordine de zi mai soft, e Săptămâna Mare, deci n-am voie să zic nimic de fufe, ajunse doamne respectabile doar pentru că se înghesuiau pe la uşa lor, unul cu tort, altul cu flori, nişte domni importanţi, neavând loc amândoi pe o aniversare. 
           Ceea ce am voie să zic săptămâna asta, e că distincţia femeii se moşteneşte de la MAMĂ. Dacă aia n-a avut de unde să-ţi dea, că era prea ocupată.... vorba cântecului lu' Smiley, n-ai de unde s-o cumperi tu şi, nici ţoncăitul din tocuri, nici buzele strânse ca punga de covrigi Boromir şi nici funcţia nu ţi-o pot da, păpuşe!

luni, 22 aprilie 2013

De mână cu copilul din vis

             Am visat livada lu' Madame Marin. Nu i se spunea baba Marin sau doamna Marin, ci Madame Marin. Casa ei, din cărămidă roşie, era în spatele casei mele, acolo unde este acum Biserica Baptistă sau Evanghelistă, niciodată nu sunt sigură care dintre ele. Livada se întindea între strada Merilor şi casa lui Dan Puric, era o nebunie şi-o frumuseţe; subtitutul pentru universul meu de copil, cel real fiind la Măgura.
             Primăvara, când înfloreau pomii şi primele păpădii, era semn că ne puteam relua jocurile. Întindeam între pomi, fire de nylon (strună de dat la peşte), la capătul cărora fixam nişte cutii de medicamente. Aia era reţeaua de telefonie. Cunoaşteţi, cei din generaţia mea, principiul de funcţionare, da? Ăstora mici, degeaba le explic, între timp a apărut Skype sau android. Primele săptămâni, până înfrunzea nucul, erau nasoale. Nu aveam foi pentru ţigări. Acum aflu că, cei din alte cartiere fumau macaroane. Am ratat soluţia asta. Noi fumam plante, eram un soi de etnobotanişti, care va sa zică.
             Cănd avea chef de noi, Madame Marin ne chema la ea, pe terasa casei, şi ne servea cu şerbet de zmeură sau cu dulceaţă de caise umplute cu nuci, în farfurioare de sticlă. De la ea am învăţat toţi, cum se folosesc anumite tacâmuri sau cum se folosesc şervetele de pânză, în timpul mesei, sau cum se ţin paharele cu picior.. Încerca să ne arate şi cum se execută broderiile sparte, dar, era deja prea de tot. Pe mine mă aştepta praştia de alun şi arcul meu înfăşurat în bandă de piele, făcut de nea Fănică cizmarul.
             Când au venit primele buldozere şi au scos merii din rădăcină, ca să înceapă construcţia blocurilor 1,2,3 şi 4 , Madame Marin a plecat de acasă pentru o perioadă mai lungă. Ne duceam pe terasa ei, ne jucam. La geamuri şi la uşi erau obloane cu lacăte. Între timp se mutase şi familia doctorului Puric, casa lui n-a scăpat de urbanizarea cu de-a sila. Ne-a lipsit şi leagănul din curtea lui, şi borcanul cu bomboane de pe masa din curte...
             În visul meu de azi-noapte, livada era exact aşa cum o ştiu, nu lipsea nici mormântul Ursei, căţeaua lui Mircea Hodel.
             Nu lipsea nici Madame Marin, erau toate ingredientele unui tablou oniric perfect.
             M-am trezit tânjind după un singur lucru rămas înţepenit în trecut: după inocenţă. Eu cred că este singura stare pură prin care trece un om, în procesul construirii personalităţii.
              Nostalgia asta, nici nu putea să se suprapună mai prost, decât cu o zi de luni.

sâmbătă, 20 aprilie 2013

Puşcăriabili, aroganţe şi stres blurat de zarzăr în floare.

Ştiţi ce-i ăla puşcăriabil? Nu, nu e de bine chiar tot ce are sufix în -iabil. Nu e mereu calitate.
Puşcăriabil e ăla care se poate urca din mers în furgonul cu gratii, fără să plătească bilet . Are dreptul acesta, să circule moca, one way ticket.
Ca mâine se face anul de când au primit tresele de puşcăriabili, nişte domni şi nişte doamne, în cadrul unei ceremonii mai triste şi mai controversate decât a lu' maestrul Nicolaescu, când l-au făcut cenuşă de Phoenix.
Una dintre persoanele astea mă calcă în mod insistent şi constant pe halucele meu cel deformat, de vreo câteva luni. Nu pot să-mi fac pomană să-i rup buzele dintr-un şters de palmă, pentru că , până şi sedimentele din urina ei ulterioară, le-ar pune pe seama faptului că eu o terorirez .  
Cealaltă persoană..... Dumnezeule, cât sunt de cerebrală şi de Yin înnădit cu Yang, de la o vreme! M-am abţinut cu o notă demnă de regină ( nu degeaba mi-au spus destui cunoscători că semăn cu Elisabeta I, pe la tivurile fustelor), să nu chem Smurdul s-o ventileze.
Mânca-v-ar mama pe voi de pleurotuşi, că aia aţi fost toţi cei care, din mila şi din sila cuiva generos, n-aţi plecat cu duba la dracu să vă ia, cu cătuşe pe mâini, în viaţa voastră să nu mai îndrăzniţi să-mi spuneţi mie, nervoşi şi dintr-o dungă, plictisiţi de bunele mele intenţii şi de nebunia mea de a lucra corect, că v-aţi săturat de atâtea discuţii şi de atâtea suspiciuni. că voi sunteţi corecţi şi proaspeţi ca mărgăritarii sub rouă, iar eu sunt nebună! E ultima oară când vă permiteţi să ridicaţi ochii la mine, dar'mite vocea, OTREPELOR !
Când a intrat actualul primar în primărie, voi lingeaţi , la propriu, curbe anatomice de-ale fostului, iar eu pusesem jos toate "cărţile" destinului meu în ceea ce priveşte postul şi profesia, nimic nu mă apăra, nimic nu mă proteja. Voi vă lăfăiaţi ca morsele şi râdeaţi pe la spate de mine, băloaselor!
Să nu respiraţi în preajma mea, că nu-mi pasă de nimeni şi de nimic şi vă târăsc pe jos!
Una e să fi fost iertaţi, din milă, şi alta e să aveţi voi vreodată, ascendent moral asupra mea, astfel încât să bombăniţi că vă deranjează modul meu de lucru, că voi sunteţi Virgin Mary.
Primele 10 secunde în care am simţit nevoia să mă întorc pe călcâie şi să mătur cu o puşcăriabilă din asta pe jos, au fost determinante. Dacă nu mă copleşea mirosul zarzărului din curtea primăriei, în secundele acelea de nebunie în care m-a jignit cu "virginitatea" ei profesională, habar nu am ce se întâmpla.
Cea mai mare ofensă pe care poate să mi-o aducă cineva e să mă subestimeze şi să mă trateze ca pe o idioată, mai ales dacă e vorba de vreo euglenă din asta nesimţită.
Ştiţi cum e în arcul reflex
Stimul - Receptor... Feed back.
În cazul dat, eu sunt receptorul...

sâmbătă, 30 martie 2013

Giruete

       Sunt fata cu sondajele incomode. Câţi dintre voi aţi ştiut că au avut loc alegeri la PSD Nehoiu? 
       ...
       Mă bucur că sunteţi atât de puţini, pentru că nici nu e atât de interesant. O spun cu respect faţă de  organizaţie, dar, serios, nici nu trebuie să fim atât de hidrataţi cu ştiri de gen, pentru că, după alegerile locale de anul trecut, ne orientăm interesul şi atenţia către administraţie, nu către politic. Ştim, în spatele administrativului stă, bine înfipt în piloni, politicul, dar, nu e în front-line, e în back stage, aşa se procedează. Intervenţiile politicului se fac discret, fără să agresezi şi celălalt segment care nu te-a votat. Toţi cetăţenii trebuie să se simta parte din suma de măsuri administrative,să se regăsească în acestea. Nu mă bag în bucătăria lor internă, nu le ridic capacele de pe oale, am înregistrat rezultatul alegerilor, n-am fost indiferentă, căci, sunt mult mai stângistă decât mulţi. Nu pot să nu remarc însă, agresivitatea cu care  pretind unii posturi, oportunităţi, poziţii, fără să tragă de căruţă, ci doar să stea cu curu' pe oişte. 
        În fine, deci, am participat la Adunarea generală a PSD, mi-a plăcut, una peste alta, foarte bine organizată de biroul PSD şi destul de bine orchestrată de Boşcodeală. Se vede experienţa la el. Ţine publicul în mână şi-i dă drumul când vrea el. M-au iritat foarte puţine lucruri, unul dintre ele fiind insistenţa nesăbuită cu care i se atribuie unei persoane din Nehoiu calitatea de doctor, deşi, aproximativ toată planeta e la curent cu faptul că e nevoie de mulţi ani de muncă şi de carte, ca să ajungi doctor, fie că e vorba de titlu ştiinţific academic, fie că e vorba de medic. Nimeni, niciodată nu poate fi doctor cu 4 ani de studii. Un pic de modestie, n-ar strica. Oamenii nu-s dobitoci, iar doctorii se simt jigniti că se insinuează astfel de persoane, cu eticheta de doctor, printre ei. Doctorii sunt doctori şi-n pielea goală. Mimetismul nu se pune.
        Să zicem că m-a scos din sărite şi că doi arhangheli cu aripi galbene , care mă luau la mari miştouri în campanie, ei si o nasoală penelistă de spală nişte crăticioare prin policlinică, probabil  şi aia cică-i doctoriţă, aşa, deci, m-a enervat că i-am văzut dintr-o dată, mari pesedişti. Aveau ei un spârc de blog unde scriau ei de Nicu Ţepuricu şi de Mândrilă. Nişte trişti. Ăştia-s din categoria de oameni giruetă.
           Să ne despărţim de şedinţa PSD, n-a fost grevată de surprize.
           Revenim cu o nouă întrebare-sondaj: Câţi aţi ştiut că ieri a fost Adunarea generală a PNL? Eeeeeeei, vedeţi? Asta a fost mai interesantă, pentru că, de ce? Pentru că era miza mare, era a doua cădere a Constantinopolului sau Chuck Norris se întoarce, da? Era Piticul din nou în arenă cu Lungu. Ştiu, ştiu, Ionuţ Milea a candidat, el a şi câştigat funcţia de preşedinte al PNL , a muncit de-a rămas de trei'j de kile după toată povestea asta. Şi-a meritat funcţia. Dar.... să nu ne dăm pe după mesteceni.... toată lumea a mirosit că Piticul a venit la masa alegerilor im redivivus. Şi, asta nu se exprima în Ionuţi, ca unitate de măsură, ci în Lungi!
           Pentru mine, lucrurile au fost simple. Piticul nu candida la funcţia de preşedinte şi nu intra în bătălia asta , dacă nu avea backround. El nu venea ca berbecul, cu capul înainte, spre zid. Nimeni nu m-ar convinge că s-a bazat doar pe discurs, aici e artizan, căutând să-l inhibe pe Milea şi să-i arate în fiecare secundă că e doar un copil, e crud. A fost ceva, a fost o montura care n-a tinut. Dacă s-a bazat doar pe eternele lui dive (sau trive), pe care le-a tot upgradat şi le-a creat senzaţia că ele-s nişte acvile cu pinteni de aur.... 
           Nu, drăguţelor, tot nişte giruete ruginite sunteţi şi voi... 
           Au fost şi alea, vreo 40 la număr. Muream dacă nu vedeam lista de susţinători a piticului. Piese grele, veşnicele lui cadre mai mult sau destul de puţin didactice şi nişte cariatide cu artroze. Pe unele le-am nominalizat înainte de a vedea convocatorul, am şi ghicit primele trei poziţii. Pe mulţi i-a surprins susţinerea familiei. Pe mine, nu! Eu ştiu că ce naşte din pisică, tot Carpaţi fumează, iar îndepărtarea lui din viaţa familiei, aprinde butoane de panică pe la toate colţurile casei.
          A lipsit preşedinta de la organizaţia de femei, sau, sunt eu neam-prost? Uite, şi aici a greşit oleac', piticul. Ce să te mai dai floare albă de bumbac, dacă tot v-aţi asumat telenoveaua? Mă rog, asumat înseamnă ceva, altceva...
          Vorba cantecului: "ce-am iubit acum un an / nu mai face niciun ban"
          Deci, ne-am liniştit definitiv cu piticul? Politic, administrativ....
          Ne-am liniştit şi era momentul, că nu se relaxase deloc situaţia de după locale.
          A putut vedea cum, cei mai credincioşi locotenenţi s-au scuturat de el mai înainte de-a cânta cocoşul de trei ori. Alte giruete... tot de tablă, tot ruginite. 
          Este bine că a avut şi el voturi, ar fi îngrozitor să fie toată lumea de partea cuiva anume. Trebuie să existe opoziţie în toate, dar, trebuie să-ţi administrezi foarte bine potenţialul în relaţie cu rezultatele, ca să te rişti să faci opoziţie.
S-au stins luminile, s-au oprit microfoanele, ceea ce a rămas este , de fapt, ceea ce contează: PNL s-a restartat cu un om tânăr la conducere. Este foarte important.
          Suntem toţi nişte giruete; mai mari, mai mici, nişte bucăţi  din tablă înnegrită. Purtăm în construcţie cele patru repere cardinale ale spaţiului, dar... ne miscam doar cand bate vantul
          A! Mă întrebaţi ce-i aia giruetă? Girueta e cocoşul ăla de tablă de pe acoperişul casei

vineri, 29 martie 2013

Pentru deţinătorii de animale de casă/curte, o clinică veterinară excelentă

                    V-o amintiţi pe Cemesica Antropologista, da? Pisicuţa atomică, pe care voiam s-o dau spre adopţie. N-am mai dat-o. Nimeni nu vrea femelă, iar, cine vrea, ar prefera să fie deja sterilizată. Între timp, cum era de aşteptat, n-am mai vrut s-o dau eu. A trecut cu bine peste iarnă, a avut cutia ei în verandă, unde a dormit noaptea, a crescut, s-a făcut domnişoară, motanii se ţineau aţă după ea, ea mai voia să copilărească...
                    Am hotărât s-o sterilizez. Am sunat la diferite cabinete din Buzău, am comparat preţuri, tarife, situaţii. Am ales clinica asta:  (click) Cabinet Veterinar Dr. Doana Valentin
                   Are o clinică elegantă, foarte curată, am dus pisica la ora 9 şi am luat-o la ora 10. N-am plătit spitalizări, perfuzii, mofturi, fiţe, branduri.
                            Ceme' , la două ore după operaţie


                          Ceme, refăcută complet, după 3 zile

                             Vă recomand clinica asta, tuturor iubitorilor de animale. E important ca medicul veterinar să iubească animalele, nu e şi obligatoriu. În funcţie de ataşamentul faţă de animale are performanţe profesionale. Cunosc veterinari cărora li se dărâmă gardul de starea animalului. Ei îşi fac doar meseria, fără implicaţii. O, da, ştiu, o să spuneţi că am luat-o razna, din lipsă de copii. Am şi un vecin care m-a întrebat de ce nu cresc găini sau porc, ca să am nişte beneficii. Nu simt nevoia să mă explic. Fac ce vreau eu, cu banii mei. Dacă vreau să-i dau pe potcoave ruginite, aia am să fac. Iar copiii nu se planifică. Ei reprezintă oferta lui Dumnezeu, nu vin la cerere. Lucrurile se întâmplă în viaţa noastră, doar pentru că trebuie să se întâmple; sau, nu se întâmplă, pentru că nu trebuie să se întâmple. La fel de bine, un Univers întreg poate conspira împotrivă, când este să se întâmple, se întâmplă.
            Şi îmi amintesc mereu vorbele călugărului orb: să nu dai de mancare doar animalului pe care urmează să ţi-l aşezi în farfurie, ca să-l mănânci tu, ci să dai şi altui animal!
                  



joi, 28 martie 2013

Deschideti-va punga, cand pramatiile va roaga !

Pentru toti cei care dati share pozelor induiosatoare si puneti botul la toate anunturile umanitare de pe facebook, fără să verificaţi povestea din spatele anunţului, luaţi un exemplu de paraşută deşteaptă, care s-a plictisit să facă banul din orale primprejurul tirurilor şi s-a gândit că e mai lesne cu proştii amorţiţi de milă. Vedeţi că e Postul Paştelui! Puteţi fi milstivi cu oameni care se află în comunitatea voastră, cu bolnavi pe care-i ştiţi sau pentru care garanteaza nume şi instituţii serioase. 
articol complet: Salut, Valentina!
         

miercuri, 20 martie 2013

Ziua internationala a teatrului pentru copii

20 Martie
Children at the Puppet Theater in the Tuileries
Photo by Alfred Eisenstaedt, Paris, 1963














vineri, 15 martie 2013

Treabă n-am, da' cale-mi fac...

Am o grădină de vis, o minune de paragină...
Coloana mea beteagă nu m-a mai lăsat să fac mare lucru, aşa că e un fel de preerie, la mine în curte. De două ori pe an, îmi propun să o dreg, măcar să vadă vecinele că am intenţie. E mare lucru să te placă vecinii, eu mi-am construit un adevărat scop în viaţă, să mă fac dragă vecinelor. Pe jumate din ele nu le salut, dacă tot sunt ele preocupate de ce m-am întors acasă, de ce am ruj coral, de ce umblu cu nasul pe sus, de ce am pisică, de ce am bani s-o sterilizez, de mă vopsesc arămiu...
Deci, după ce că mi-am făcut vânt, precum calul de băşină, să lucrez ceva prin grădină, cozile uneltelor sunt nou-nouţe, uite că a venit iarna şi uite că am şi un teanc de dosare de studiat. Pe modelul: ai grijă ce-ţi doreşti... voi studia dosare cu extrase de cont, cu alea-alea, v'o juma' de metru cub.
Ştiu că sunt de-a dreptul inumană, dar, aşa vreau eu, să fie totul în ordine, să nu fie loc de comentarii, tocmai de aceea nu ma suportă nimeni, în Universul ăsta. De-aia m-ar opări cu ulei încins, toţi! Fiindcă vreau eu să mă achit de tot, să ştiu că totul e aţă .
Cred că, dintr-asta, mă fac vreun pui de revizor, sau ceva.
S-a dus dracului masca mea de caviar şi mălai, de duminică, s-a dus inaugurarea sezonului de alergat pe stadion, eu voi citi dosare. Voi, distraţi-vă!
Într-o zi, sper să -mi mulţumească cineva, că sunt atât de afurisită. Nu ştiu cine, poate vreun intraterestru sau vreun alien, că doar ăia ce-o fi interesaţi să se înţeleagă cu mine şi cu stilul meu.
Nu-mi port pică pentru asta. Ştiu eu ce ştiu, când vreau să iasă lucrurile într-un anume fel.
Aoleu, uitam! Azi e ziua ungurilor de pretutindeni. Si eu as rupe steagurile alea pe fundul lor, dacă i-aş prinde că le atârnă de primărie sau de şcoală, dar.... dacă-s din talpa lor făcută, ce să fac? Le urez şi eu, Kellemes Március 15-ét kivánok, magyar barátok!

duminică, 27 ianuarie 2013

Să ne mai rărim pe facebook, că e aglomeraţie mare!

        Merge binor treaba cu strângerea de lucruri pentru familiile nevoiaşe. Unde e seriozitate, lucrurile se desfăşoară bine. Mulţumim de o mie de ori celor care ni s-au alăturat. Campania continua, e permanenta.
        Am o problemă cu prietenii de pe facebook, nehoienii, pentru că afişul pentru campania umanitară l-am postat şi acolo, iar voi nici nu v-aţi teşit. Distribuiţi-l , măcar cei care tot o ţineţi cu reproşurile că nu vă convine Nehoiu, că nu mai e cum era odată, plin de turişti! Când dracu l-oţi fi văzut voi plin de turişti ? Că nu mai e aşa de frumos ca atunci când când vă pupaţi voi pe gârlă... Frate, la vârsta aia, eraţi fleaşcă de hormoni, vi se părea foarte frumos! Voi doar vreţi, dar să nu mişcaţi nimic! Bradul n-a fost frumos, nimic nu e frumos, staţi doar şi criticaţi sau daţi like şi distribuiţi pozele lu' nea' Cârdei sau bancurile zilei. La mine în listă.... nu prea aveţi ce face, în condiţiile astea!
          Vă plac pisicile din poze, vă plac apusurile de soare, dar vă pute de campanii umanitare. Nu v-a cerut nimeni nici un leu sau vreo pâine, era suficient să răspândiţi mesajul! Ne luăm la revedere de pe facebook, pentru că n-am chef să socializez cu voi doar ca să ne zgâim la poze cu pisici.
           Cum apare câte un copil bolnav din cine ştie ce oraş, cu anunţ de acum 3 ani, că nici măcar nu vă uitaţi şi nu verificaţi autenticitatea anunţului, săriţi cu distribuire;sau câte un caz de dracu ştie ce tâmpenie, join my cause gen. 
           Campaniile astea  nu sunt prea populare. V-am spus, am nevoie doar de share si am asteptari de la oameni simpli.Pentru cine aveam eu asteptari reale in legatura cu aceasta campanie .... E important să se ocupe de Monicile Priporului, prundiste dupa nume, ca  ele să aibă o viaţă mai bună, după ce au venit leşinate de atâta prestaţie de prin toată lumea şi după ce nici dracu nu mai dă nici două parale găurite pe ele. La campanii umanitare nu se înscriu domnii generoşi, ei se înscriu doar la trompetiste . Mă mir că nu s-a ridicat nivelul de trai pe Pripor, la câte alocatii au primit boarfele de la un vestit cetăţean al satului!  Treceti, boieri, să ne ajuţi campania cu niscai cârpe, sau  cu vreo plasă de detergent! Nu mai recrutati otrepe, să le spalati onoarea (ele gâlgâind de respect deja, gata să se înece), paraşutelor teatral încercănate, cu mare trecere şi noroc la fraieri. Halal boieri şi domni !


...