Avem nişte simboluri. Cum procedăm?

Le folosim vrac, indiferent de situaţie , sau de împrejurări, transformându-le în gafe...monumentale.
Exemplu: Se dă ziua de 1 Decembrie; o zi absolut naţională, dar deloc raţională. Anul acesta a picat între două tururi de scrutin pentru alegerea şefului de trib, deci nu i-a dat nimeni importanţă. Nu că s-ar fi consumat mai multă energie anul trecut. Dacă citiţi postarea mea de acum un an, despre Ziua Naţională, am semnalat exact aceleaşi probleme, care s-au repetat anul acesta.
Să le precizez în ordine: După ce a ridicat monumentul eroilor (cu o migală şi cu o trudă mai mare ca a celor care au construit Machu Pichu), piticul a adunat nobilimea şi high-life-ul din Nehoiu şi a trântit inaugurare. Normal că n-am fost pe lista invitaţilor, că eu eram la proscrişi. Am plâns o săptămână, de ciudă , că mi-a rămas de la o rudă mai în vârstă o haină de blană veritabilă, şi eu nu prea am unde s-o îmbrac, ca s-o vadă lumea ! Am ratat deci ocazia de a le rupe nările concitadinelor mele, de miros de naftalină. N-am fost la inaugurare! Am ratat şi blidul de fasole, implicit.
Şi deci mă duc la monument, a doua zi. În prima clipă am crezut că e o glumă ce văd, apoi am crezut că piticul e în vreo delegaţie, plecat din oraş, şi nu a văzut hidoşenia. ( Monumentul e cel din fotografia postată de mine,capturată azi). După care am realizat că de fapt, aşa a dispus el să fie, pentru ca nimeni n-ar îndrăzni să-l facă altfel. Şi mă enervez şi-i zic: Prietene, eu nu sunt arhitect, ăştia sunt puţini şi buni în ţară, nu trei la zece lei, ca ciorapii din piaţă. Şi nici vreo deşteaptă nu sunt, dar am atenţia ascuţită pe detalii de estetică, şi e suficient. În primul rând, monumentul eroilor este un monument funerar, comemorativ. Deci este bine-venit detaliul "cruce", de la vârful lui. Dar, odată ce ai amplasat crucea, nimic, nici un alt detaliu nu mai are voie s-o depăşească, în ceea ce priveşte regimul de înălţime. Mi-a spus un arhitect că se numeşte detaliu de "maximum acro". Deci nu pui steagurile mai sus de cruce, şi în nici un caz în unghi de 45 de grade,ca fanioanele din tribuna de la galerie, pentru că astfel creezi un joc de unghiuri obositor pentru orice tip de privitor. Şi crucea e cruce, n-o sufoci cu alte elemente.Există şi o vorbă: Am pus cruce! Adică, gata, la revedere, până aici am mers! Şi, la fel de bine, este consacrată expresia:"depunere de coroane", sau "au fost depuse coroane"; nimeni nu spune: "s-au aninat coroane" ori, "s-au urcat coroane" pe monument. Oricât de avidă ar fi dorinţa ta de a înzorzona monumentul, nu ai voie s-o faci. Puteai să urmezi modelul troiţei de la catedrală, eventual îţi explica preotul protopop care e modalitatea de a se aranja coroanele, la baza monumentului. Să nu cumva să aud că ai aninat coroana pe monument, ca să n-o fure hoţii, că mă bate gândul să întreb de ce n-ai securizat-o cu sârmă ghimpată sau electrică! Eu încerc să înţeleg şi latura practică a steagurilor alea fâlfâinde ; ele ţin păsările la distanţă şi nu mai vin să-şi lase găinaţul pe marmură. Bine gândit! Te propun pentru Nobelul rezervat ştiinţei. Dar nu era nevoie de atâta risipă de culoare. Sperietorile se fac din două lemne încrucişate, acoperite cu un pulover vechi, ştiu eu unul grena , tocit ,pe care îl are cineva de când era adolescent imberb, şi cu care demonstrează cât e de sărac. Realitatea demonstrează altceva; te îmbraci pe întuneric, tot aşa decorezi şi Nehoiul. Stil "bradul miresei" din zona Nehoiaşu, în secolul XIX...
Piticul părea să înţeleagă ce i-am spus anul trecut, mai ales că am fost bine intenţionată, era vorba de imaginea lui, nu de a mea. Am insistat chiar să nu mai pună drapelele pe corpul monumentului, pentru că, până la urmă, fiind o construcţie comemorativă, se poate lipsi lejer de drapele. Ele pot fi puse pe catarge separate, la un regim de înălţime care să confere o imagine de grup echilibrată...etc. Oricum, la 3-4 metri de monumentul din marmura(vezi poza), este un stâlp din lemn crăpat, vopsit cu albastru, care are funcţie dublă, de catarg şi stâlp de iluminat public URBAN. Deci nu puneam un stâlp vechi de lemn, lângă marmură albă, şi la 50 de metri de centrul Nehoiului, nici dacă mă ruga mama. Măcar îl vopseai cu creuzot, părea mai natural( oricum pregăteşte rapid vopseaua roşie, că săptămâna viitoare, îl revopseşti!) Plus că pe monument chiar nu are ce căuta drapelul UE. Nu era nevoie să mă creadă piticul pe mine, ci să consulte nişte reguli de heraldică, pe care e obligat să le cunoască, pentru că el foloseşte frecvent însemne statale. Bun, deci după ce i-am explicat că nu e în regulă cu monumentul ăla, a dispus să fie date jos steagurile, şi, un an de zile nu le-a mai pus. Anul ăsta, în preziua Sărbătorii Naţionale, a făcut o glumă de doi bani, şi a dispus să fie arborate iar pe monument, cu precizarea: Ia s-o vedeţi p-aia ce sare de fund în sus, şi se aprinde toată!" Păi, măi, buburuză mică, tu te faci de big caca, nu eu! Slavă Domnului, eu ştiu ce culoare trebuie să aibă ciorapii, geanta, şi ce mai pun eu pe mine, dar ,din monument nu faci sorcovă, doar ca să vezi dacă am eu bufeuri! Înţeleg că nu ai arhitect, şi că băiatul care se ocupă cu urbanismul la Nehoiu are tangenţă cu arhitectura, cam câtă am eu cu wind-surful, dar apelează, prietene la un arhitect născut, nu făcut! Dă-i celui deja angajat salariu,dă-i treij' de sporuri, dă-i şi noroc în viaţă, dar nu-l lăsa să se joace cu planşeta, că ne crapă capetele! Am mai avut discuţii pe tema asta, că de-aia nu mai vorbeşte ăla cu mine, şi se uită ca la spatele casei, de zici că i-am cerut pomană. Şi cică să-mi văd de cărţile şi de poeziile mele. Nu vreau să fiu toxică acum cu el, că-i pică molarii dacă formulez doar o singură frază, dar, oameni buni, unde e interzis teritoriul, nu vă daţi experţi! Solicitaţi unul!Că nu-i ruşine. Veşnic-alesule, aşa cum ai ajuns la concluzia că juriştii tăi nu fac faţă unor situaţii, şi eşti nevoit să aduci din extravilan avocat, pentru rezolvarea unor probleme de patrimoniu, tot aşa chemi un arhitect, îi pui la dispoziţie, tot din buget, casă, masă, canar,colivie, eventual păpuşă gonflabilă ( că mazurcile tale n-au aspect pentru un arhitect),şi-l laşi să decidă cosmetica oraşului. Că ne-ai înnebunit cu bordurile spoite cu var primăvara, ca la Lipăiţii din vale şi cu steagurile puse aiurea, prin toţi plopii şi mestecenii. Şi am uitat eu azi să pozez indicatorul de oprire si staţionare interzisă amplasat lângă primărie, care are o plăcuţă adiţională pe care scrie: cu excepţia autovehicolelor primăriei. De 10 ani e ăla acolo, şi tot de 10 ani i-am zis urbanistului să ia o pensulă mică s-o înmoaie în vopsea albă, şi să şteargă căpăcelul celui de-al doilea "O", pentru că se scrie autovehicul, nu autovehicol. E de la "a vehicula, vehiculare". E clar că n-ai voie să ai idei, şi n-ai curaj să-i spui piticului că e greşit, că le taie de la Pomul de iarnă pe toate doamnele responsabile cu vorbirea şi scrierea corectă, dar nu trebuie să-i spui, trebuie să te duci cu pensula la indicator.
Întâiule gospodar,e problema ta dacă ridici steagurile alea încă doi metri peste cruce, doar ca să-mi verifici mie anduranţa! Nota e a ta, şi eşti deja repetent la urbanism!
Vestea proastă e pentru cititori! Mă bate gândul să nu vă dau voie la comentarii, pentru că aţi înţeles greşit, câţiva dintre voi, cum stă treaba cu bloagele, şi aţi folosit spaţiul meu de postare pentru problemele dvs. personale cu piticul, sau cu instituţii ale statului Eu nu am probleme, am atitudini, vis-a vis de el, deci nu mă folosiţi pe mine ca vector de răzbunări ! Mă refer la cei doi, trei, care aţi insistat pe conflicte ale voastre, personale, cu el. Şi, dacă aţi observat, eu nu mi-am folosit blogul pentru campanie. N-o faceţi nici voi! Mulţumesc!

Healthy food??? Forget it!

Mai sunt la modă dietele pentru slăbit? Mai ales cele "minune"? Sper că nu. Pentru cine se mai agaţă disperat de ele, să vă "încurajez" un pic...
Te duci la o nutriţionista ; de obicei sunt muieri astea, ca să fie mai credibile. Bărbaţii îşi aleg alte specializări, de bun-simţ. Şi începe aia să bage draci în sufletul tău, că ai hipertensiune, diabet, o traistă de colesterol, ficatul zdrenţe, pancreasul şi rinichii, la fel. O întrebi umil, pe doamna doctor, ce se poate face? Şi te lămureşte, cu un sadism corelat cu numărul de pacienţi care mai aşteaptă la uşa ei, plus ora care anunţă că s-au încheiat consultaţiile pe ziua respectivă, că trebuie să ţii dietă draconică. Adică legume selectiv, fructe, şi nici alea toate, nu zahăr, nu făină, nu mălai, nu ulei, nu unt, nu smântână; nici porc (adevărul e că, ar trebui să nu prea mâncăm ceva care se numeşte porc...E de mare porc)Ţi le recită repede şi dur, ca un rinocer la menopauză, pe tine te podidesc lacrimile şi vrei la mama...
Vii deci acasă, îţi anunţi familia că trebuie să treceţi cu toţii la un regim sănătos, copkiii se uită la tine ca pinguinul la îngheţată, soţul se gândeşte brusc să-şi sune amanta sau, să-şi facă una, dacă nu are încă, şi tu, insistentă, prezinţi primul fel la masă: supa de apă cu ceapă verde.
Copkiii pleacă rapid la fast-food, soţul a ajuns deja la amantă (astea sunt vestite cu pusul meselor pline cu fripturi şi vinoase roşii...), şi tu" mănânci şi plângi... mănânci".
Dai să te-ntăreşti cu vreun Chivas, dar nu!!! A zis doctoriţa că nu e voie alcool. Doar apă plată cu lămâie. Rezişti. Şi treci la felul doi...
Încerci să le aşezi în farfurie cât mai estetic, desenezi cu legume, scrii idiograme... nu merge nici aşa.
Te uiţi în oglindă, ai două sau trei burţi, braţele pline, poponelul generos; Te înjuri de mamă, fumezi trei ţigări şi ieşi în oraş. Doctoriţa n-a uitat să spună că terapia pentru depresii la femei,e shoppingul. Bine, dar intri la NewYorker sau la Dada sau la Jolidon, şi nu prea gaseşti mărimea ta. Aşa că te îmbraci de la Big Mama.
Renunţi la dietă, treci pe la nea Brătucu pe la han, ceri două porţii de şalău pane (nicăieri nu e mai bun ca la han), bagi două ciorbe de văcuţă şi trei de burtă (tot la Brătucu se mănâncă ciorba de burtă aşa cum se face ea de când era lupul căţel, nu cum am vazut la nişte cârciumi de fiţe, cu o grămadă de ingrediente care n-au ce căuta în reţetă).
Am mai mîncat într-un singur loc din România mâncare adevărată, de leşini cu farfuria în faţă. La Hotarul Ciucului, în drum spre Lacul Sfânta Ana, pe lângă Băile Tuşnad. Face o unguroaică mâncare acolo, de dai cu căciula în câine. Şi vă spune şi reţetele.
Lăsaţi-o dracului de dietă, că doar nu ne pregătim pentru asceză, nu ne întâlnim mâine cu Absolutul, şi trebuie să fim purificaţi. E drept că, dacă eşti femeie şi te-ai dus cam spre suta de kile, o faci pe riscul tău. Poţi să fii sigură că al tău are alta de 90/60/90/50, şi încearcă să-l şi înţelegi, că tu te simţi bine în pielea ta, dar el n-a dat la nimeni în cap să merite asta... Aşa că poţi să corectezi câte ceva, fără să mănânci doar sparanghel şi praz...
Articolul meu intră, vedeţi bine, la categoria: "aşa nu! " , dar nu-i nimic, fac precizarea că e supliment alimentar, citiţi cu atenţie prospectul..."

Reclama şi instinctele primare

Îl ador pe Victor Ciutacu şi mor după emisiunea lui, VORBE GRELE. Dar îmi chinuie răbdarea intervalul de publicitate şi promo din emisiune. Durează cât fac eu două feluri de mâncare şi trei teste auto. De obicei nu stau să văd reclamele, dar acum câteva seri, aveam una din vestitele mele crize lombare, şi a trebuit să stau în pat. Mi-a picat faţa la o reclamă; una cu un nene peizan,căruţaş, pe care îl depăşesc în figuri nişte donatori de organe (aşa le spun eu motocicliştilor şi motoriştilor). Şi dă unul într-o groapă, înjură fin şi nespecific românilor, groapa (...groapa mă-tii!). Ce jenant! Românul adevărat are o altă formulare de înjurătură pentru astfel de situaţii. Evident, intră şi mamele aici, dar mai plastic angrenate... Şi desigur, motoristul cere umil,ajutor lui nenea, şi nenea cică: lasă că te repar eu! Aoleo!!! Şi-l duce la curve! Se pomeneşte ăla cu tot cu confraţi, în mijlocul unei şlehte de pizdoace rustice, cu fote şi bete şi ii şi ţâţe revărsate....şi ştrampi lycra. Foarte tare combinaţia de costum naţional şi ciorapi de plastic! Şi mi ţi-i iau alea la nişte sârbe pe motorişti, de nu mai ştiu ăia pe ce lume se află! Deci nenea cu căruţa era peşte. Şi avea un bordel agro-montan. Foarte tare! N-am înţeles de ce era reclama la una din companiile de telefonie mobila...Mă rog, am reţinut că nu orice ţărăncuţă care are ştrampi de lycra arată comercial, şi nici orice fată "comercială" care are costum naţional, arată a ţărăncuţă.
Altă reclamă: două coregrafe, sau ce drac mai erau ele, se benoclau pofticioase la unii care dansau, îmbrăcaţi în cămăşi negre, care nu mai erau destul de negre, de atâta spălat. Uneia îi cam pică basca pe un dansator, se uită la el cam ca maimuţa la banană, ailaltă o vede şi face rapid tranzacţia: E frate-miu, îl ai! Ies băieţii de pe scenă, le ia cămăşile la spălat, şi-i asigură că le va scoate ca noi, că are nu-ş ce lichid magic pentru rufe negre, şi-i zice prietenei ei: tu ocupă-te de fratele meu! Deci şi asta e peştoaică. De aici am înţeles că toate otrepele spălate cu lichidul magic revin la culoarea iniţială. După modelul: spălată-i ca nouă!
Doamne, unde sunt reclamele alea deştepte? Mai erau unele acum vreo 19 ani, la pantofii Gregorio Rizo: Alungaţi monotonia şi cumpăraţi-vă un pantof Gregorio Rizo! Nu înţelegeam de ce trebuia să cumpăr numai unul. Eu am nevoie de doi. Era halucinantă aia de la pantofii sport Adidas Torsion: Fuuuuuugi! Cu un pantof Adidas Torsion! Tot cu un pantof?
Cele mai tari reclame autohtone au fost tot cele cu Dorel.
Deşi, dacă îmi aduc bine aminte, ieşea una din vagonul de dormit, dimineaţa....
Să dea dracu! Shrek are dreptate când îmi zice: Asta e esenţa, ma biche! ...zda!!! În jurul ei migrează totul!
Avertizare pentru mizdoacele alea mici ale piticului: Fotografia e luată de pe net, cu text inclus.Nu am scris eu "vii" cu un singur "i".Să nu vă scăpaţi pe taste, răsfoind agresiv gramatica de-a IV-a!

VOTATI-L PE LIPAN !

Am dat de blogul lui Lipan, scotocind printre "ştouri" electorale. Mi s-a părut foarte tare! Treceţi în revistă tot meniul, care reprezintă instrucţiuni electorale, şi vă veţi simţi cetăţeni ! Daţi click pe titlu şi distraţi-vă! După care mergeţi regulamentar la vot, pe partea stângă dacă sunteţi singur, pe dreapta dacă mergeţi tot cartierul odată, şi marcaţi momentul!

Avertizare hidrologică! S-au depăşit cotele de atenţie si de inundaţie, se pregateşte cea de dezastru!

În legătură cu postarea mea intitulata : "My name is Dr.Lecter, not Dr. Oetker", am de făcut nişte precizări suplimentare. V-aş ruga,însă, pe viitor , să nu mă mai determinaţi să fac asta. Dacă nu sunteţi familiarizaţi cu lumea bloggerilor, trageţi frumos pe dreapta, până trec ei cu nino-nino!
Deci fetelor, dacă citiţi şi vă recunoaşteţi în pielea vreunui personaj, mergeţi pe burtă şi evitaţi coliziunea cu mine. Nu stârniţi scandal mai mare, că aici am permis de profesionistă!
Să lămurim întâi bloggerii de ce m-a apucat iar nebuneala, ca să nu creadă că mi se apropie menopauza,sau am uitat să-mi iau pastilele dimineaţă; nuu! De vreo trei zile, sună telefoanele la Shrek, ca la Telverde. Câte o farfuză întreabă discreeeet, daca despre ea e vorba în postarea respectivă. Vă daţi seama ce de muiereturi (e pluralul de la muiere),s-au recunoscut în personajul cimpanzeean. Mai sunt şi dintr-alea "binevoitoare", care sună întâi la prietenii lui Shrek, cu deviere, să întrebe ăia dacă despre ele e vorba, şi să-l avertizeze că scrie şi de el acolo.
Făăăăăăăăă, samaritencelor! Păi Shrek e primul meu cititor, el ştie despre ce e vorba acolo, şi îşi cunoaşte şi porecla. Nu vă mai faceţi voi vânt ca mânzul de băşină, că vă consumaţi energia inutil! Care ştii că ai fost ca neruşinata în lipsa mea acasă, fără să ai măcar curiozitatea să întrebi unde sunt eu şi dacă nu cumva s-ar umfla orezul în mine când aveam să aflu că ai fost pe acolo, te-ai riscat şi ţi-ai luat publicitate moca pe blog. Altă dată să fii conştientă că dacă vii la o chindie cu bărbaţi care au muieri pe bătătura lor, te cam faci de-un mare big shit (pleonasm literar) şi-ţi cam pică din coşul ăla plin cu moralitate. Iar dacă tăceai, filosoafă rămâneai, dar te-ai dus în târg şi-ai încropit tu de-o poveste,cum că mi-a dat "verde" Shrek şi m-a extrădat p-acasă pe la mine. Hai, să mori tu!Iată că , până una-alta, tot lângă mine îi place să se trezească dimineaţa, chiar dacă mai bombăn eu morocănoasă prin casă, de-mi zice "Răsturnoasa", şi tot eu sunt siguranţa confortului lui domestic şi afectiv. Iar când va fi să nu mai funcţioneze relaţia asta, revin la viaţa mea anterioară, drăgălaşo, că am avut una; nu m-a "inventat" el , nu m-a găsit pe autostradă şi nici nu mâncam de pe jos.
Atât am avut să vă menţionez, şi mai lăsaţi-o jos, că măcăie, cu crizele de personalitate.
Nu-mi mai deranjaţi Shrekul cu telefoane, că eu sunt proprietara blogului şi cu mine vă luaţi de beregată,dacă vă simţiţi zgămâiate la onoare.Dar, odata ce nu vă deranjez, nu mă interesează cu cine vă... omorâţi timpul, ce maşini vă luaţi, ce carieră faceţi, nu va luaţi de viaţa mea şi nu mai faceţi talk-show-ri avându-mă ca subiect , pe mine. Că nu mă hrănesc din traista voastră şi nici nu avem aceleaşi trasee. Şi e şi diferenţă de vreo trei biblioteci între noi. Nu vă mai omorâţi voi ultimii doi neuroni, brodând istorii despre mine (aţi văzut ce frumos m-am exprimat, n-am zis că mâncaţi borş), mai bine uitaţi-vă uşor retrospectiv în vieţile voastre, şi vedeţi dacă mai e ceva de reparat la imagine, ca vă ştie lumea ca pe ursul de la bâlci, v-aţi... şi cu râmele de pe sub pietre, şi acum veniţi cu etichete pe care să mi le puneţi mie.N-ati avut in viata voastra un serviciu,societatea nu s-a putut bizui in nici o situatie pe resursa voastra intelectuala sau practica si n-aţi făcut faţă vreunui anturaj în care să aveţi şi voi cât de cât un discurs în care să acordaţi subiectul cu predicatul; v-aţi pus orificiile la bătaie ca să aveţi şi voi de-o "franzea" sau de-o pereche de cercei, şi vă chinuie pe voi grija de mine! Ia încercaţi să mă opriţi vreuna pe stradă, si să mă afurisiţi, ca v-am făcut vedete! Ia să vedeţi ce sună piticul alarma de pe blocul 30, crezând că s-a rupt barajul! Păsăricilor jignite, părăsiţi discret blogul meu, luaţi-vă poşetele de carton presat pe umăr şi vedeţi-vă mai departe de parcările cu jeepuri! Blogul este literatură, este pamflet, iar dacă nu faceţi faţă genului, run baby, run!

Secret places, secret things, secret dreams...

Maximum de emotie pe care îl atingem este atunci când ne amintim de COPILĂRIE. Senzaţională perioadă din viaţa noastră! Undeva, în nordul ţării, copilului i se spune COCON. Etimologia cuvântului este necunoscută, dar sigur are legătură cu faza aceea intermediară, din metamorfoza fluturelui, în care larva se înfăşoară într-un înveliş de protecţie. Copilăria este singura etapă în care eşti liber să visezi, să zbori, să crezi că eşti stăpânul lumii. Atunci îţi construieşti singur castele, împărăţeşti teritorii fără margini,totul e pur, totul e magic.
Tărâmul meu magic - v-am mai spus - e Măgura. Am avut copilărie şi la Nehoiu, dar Măgura era bucuria vieţii, pentru mine. Ca toţi copiii, aveam un loc secret, unde mă refugiam cel puţin o dată pe săptămână, şi acolo adormeam ostenită de atâta fericire...Locul meu magic era un măr pădureţ, care crescuse singur în mijlocul unei fâneţe,"În Poduri"( un fel de acoperişul Măgurei). Mărul era ca un fel de far, sau de observator. Nu prea mă urcam în el, pentru că îşi făcuse cuib în tulpina lui, o ciocănitoare, şi nu voiam s-o deranjez; tataie îmi spunea că e păcat să strici cuibul păsării şi să omori şarpele casei. Mare păcat! Îmi plăcea în schimb, să stau pe pământ, la umbra lui, şi să visez. Nicăieri nu miroasea pământul mai frumos ca în locul ăla. De mere nu te puteai atinge, deşi erau atât de parfumate,dar, dacă muşcai din ele, căpătai un moţ în loc de gură. Într-un sertar vechi, adus de acasă, îmi făcusem o colecţie de obiecte preţioase: praştia mea din sârmă de cupru, nişte medalii vechi, din primul război mondial, muzicuţa , pe care nu aveam voie s-o folosesc acasă, pentru că tot tataie îmi spunea că fetele nu au voie să cânte la fluier şi la muzicuţă, pentru că o să le crească ţâţele cât fluierul; se vede treaba că nu l-am ascultat... Şi mai aveam o carte cu povestiri ruseşti Saşa şi Mişa, pe care mi-o dăduse nea Ghioc,croitorul satului, care îmi făcea în fiecare an câte o pereche de pantaloni din doc, din două şorţuri de-alea pentru muncitorii forestieri. Aveam cei mai şmecheri pantaloni! Când îi spălam, stăteau în picioare ca soldaţii de la Podul Cernavodă. Trebuie să fac o paranteză cu nea Ghioc. Dumnezeu să-l odihnească! Avea patima băuturii. Lucra la cooperativă, la atelierul de croitorie. Şefii erau disperaţi. La ora 7 venea la serviciu treaz-trezuţ, la ora 11 era muci, fără să fi părăsit încăperea. L-au păzit ăia, l-au percheziţionat, nici picior de sticlă, la el în atelier! Nici cană, nici pahar, nimic! El nu se ridica de la maşină,dar pleca în patru labe acasă. L-au dat afară într-un târziu, şi noul croitor descoperise ingineria: unul dintre sertarele maşinii de cusut era căptusit cu tablă galvanizată. lipit, cositorit, şi îl umplea cu vodca, cînd prindea ocazia. Din când în când se apleca deasupra sertarului, cu o aţă în gură, sau se făcea că rupe o aţă cu dinţii, dar el avea un furtunaş care ieşea 2 cm din sertar. După ce ţurcăia de 7-8 ori, era mausoleu.
Revin la locul meu magic. N-a fost dată să mă duc la Măgura , să nu urc în Poduri, la mărul meu pădureţ. Simţeam acolo toată energia pământului! N-am găsit niciodată , nici un copil, acolo. Nimanui nu i-a mai plăcut locul ăla. În sinea mea, eram bucuroasă. Era locul meu. Anul trecut, la începutul toamnei,m-am dus cu copiii la coarne şi la ghebe, în Poduri. Când am ieşit din crângul de aluni, am încremenit. Nu pot să descriu foarte bine starea, dar mi se uscase gura şi nu puteam să scot o vorbă. Mărul meu nu mai era! Erau nişte pruni mici, toată poiana, plantaţi într-o simetrie perfectă. N-am putut să mă apropii, să văd cioata mărului. M-am întors în sat şi l-am întrebat pe proprietarul terenului de ce a tăiat mărul. Mi-a spus: "Era soi rău, domnişoară! Era pădureţ. Nimeni n-are nici un folos de la mărul pădureţ. Tăticu l-a ţinut cât a trăit, că bătrînii nu taie pomi, da io n-aveam ce face cu el. Încurca locul". Până acasă am simţit cum mă desfac felii-felii... Era soi rău...
Era locul meu secret, aşa cum alţi copii aveau o căsuţă în pom, sau locul de sub pat, sau una dintre despărţiturile şifonierului, sau podul casei, sau fânăria.
Acum nu mai era. Nu pentru că mi-l invadase cineva, ci pentru că mi-l distrusese. Proprietarul de drept. Legitimă acţiune! Iată că pronumele posesiv "AL MEU" are nuanţe mai puternice atunci când AI cu sufletul, nu cu titlul.

fotografiile sunt luate de pe Deviant art. E acolo un fotograf extraordinar, Rad-ix, cel care a făcut pozele în care abundă clorofila.

ROADS OF ROMANIA, I'M COMMMMING !

Mă lasă nervii! Am trei şedinţe de şofat, şi trebuie să vă spun cu cine aveţi de-a face! La prima şedinţă, într-un poligon vast, m-am urcat la volan, mi-am asigurat uşile, oglinzile, scaunul, centura, m-am înfipt în ambreiaj şi instructorul mi-a zis să pornesc cu cheia. N-am găsit-o! După ce m-am uitat vreo 10 minute spre volan, mi-am mutat privirea la instructor, care m-a intrebat dacă mi-am terminat rugaciunea, că asta a crezut că fac. A mai avut un caz de muiere care făcea şcoala, şi era adventista. Nu pleca până nu recita toată cartea de rugăciuni. I-am spus că nu văd cheia. N-o vedeam de volan....Nu eram poziţionată bine în scaun. Am răcnit când a trebuit să pornesc pe bune, pentru că am constatat că am ba efect de foarfecă la picioare, adică ridicam piciorul de pe ambreiaj dar apăsam tare pe acceleraţie , ori aveam efect de sincronizare, adică le luam de tot pe amândouă de pe pedale. N-am oprit motorul, dar am pornit cu turatie mare. Am repetat de vreo 6 ori şi mi-a ieşit. De fapt, cel mai bine mi-a ieşit la următoarea lecţie. Am pornit deci. Instructorul cică dau bine din volan, pentru că o menţin bine pe aliniament şi iau virajele superb. Mi s-a urcat la cap, aşadar. Şi am trecut la schimbarea vitezei dintr-a 1-a, într-a 2-a. Aici am oprit motorul. Era timpul. M-am felicitat! Am trecut la reducerea vitezei de deplasare din frână. Parfum! Apoi schimbarea dintr-a 2-a într-a 3-a. Am oprit iar motorul, frate, că am dus viteza de la 2 la 4, şi când a zbierat ăla la mine, am ridicat picioarele de pe pedale. S-a calmat şi mi-a strecurat printre dinţi: Aici eşti la condus, nu la f....t. Nu ridici picioarele simultan. Am comis o aroganţă şi i-am zis că nu mai e la curent cu poziţiile. E fumată aia cu picioarele ridicate. dacă află Şrec ce discuţii port cu instructorul, ne calcă, cu cilindrul compresor de la AND. Şi dupe 3 lecţii, zici că sunt TITI AUR al şoselelor. M-a scos pe DN 10. Mi-a căzut faţa. Dar culmea, imi place să merg pe drum adevărat. Nu puteţi să credeţi că în poligon m-am dus cu sticle umplute cu nisip. Am stat la grămada de nisip din faţa grădiniţei, o oră să umplu sticle. Se uitau copkiii pe geam ca la o stafie. Nu înţelegeau de ce le-am invadat locul de joacă. Instructorul şi-a făcut cruce... Nu s-aştepta să mă duc cu sticlele. dar alea din poligon erau deja terciuite, şi eu sunt o tipicară. A oftat şi mi-a zis că urlă gospodina din mine. Iar Şrec a zis că voi fi o şoferiţă foarte tehnică , sau nu voi fi deloc. Încerc să mă abţin, dar nu pot. Trebuie să vă spun că am vrut să cumpăr jaloane adevărate, iniţial. Când eram în liceu şi mergem pe munte, la cabană pe Mălîia, eu aveam în rucsac ce nu-ţi trecea prin minte. Luam şi sticluţa de bronz de dat pe clapa sobei, pentru că o găseam ruginită, şi nu suportam...Mâine am iar lecţie de şofat. Cică trecem şi la treptele 4 şi 5 de viteză. Nu înţeleg de ce, că la examen, în oraş, nu cere nimeni treptele astea, iar eu, dacă iau carnetul, trec imediat pe maşinuţa mea cu cutie automată. Poate păţesc ca var-mea, care a dat examen fiind foarte bine pregătită, a rulat excepţional în oraş, l-a uimit pe poliţist, dar la final, i-a zis ăla să claxoneze, şi n-a ştiut unde e claxonul. Toată lumea ştie că e in mijlocul volanului. Ea nu l-a găsit!

Am probleme cu blogul. Cum rezolv?

Ce se intampla cu moaca blogului meu? De ce nu mai am in partea stanga poza cu Hagrid, cu piticul, lista de blogrolleri, si ce dracu mai aveam eu? De ce nu pot sa le amplasez inapoi la locul lor? Mă duc la setari aspect, acolo figureaya ca le am, le mai salvez o data, totusi, dar cand deschid iar pagina de blog e rahat cu terci. nu am poze. nu am nimic! Săriţi cu soluţii, că medicamente am , dar nu-şi fac efectul!

Gooood morning, Vietnaaam!

Heeeeelo, everybody!!! am lipsit cateva zile! Motivat! mi s-a imbunatatit starea psiho-moto-matrimonială. Ziceam că vă povestesc de o întâmplare la Măgura mea, hailendul vieţii mele!
Acu vreo 7 ani să fi fost... Vara, când toţi măgurenii ajunşi domni pe diferite meridiane ale planetei, vin p-acasă. Când zic ajunşi domni, mă refer la prestaţii căpşunoase prin ţinuturi iberice, sau dat cu geoala la portofele prin metroul londonez.
Şi ne adunăm noi vara şi facem baie pe Buzău, printre "caii" de humă, furăm porumb de fiert de la toţi vecinii, deşi toţi avem în propria grădină... Ne abandonăm, care-va-să-zică.
Mă scol într-o dimineaţă de marţi ; toată suflarea măgurească merge marţea la târg la Pârscov, doi km. mai la nord-est. Ai, n-ai treabă, mergi la târg la Pârscov. La intrare în târg e unul care face gogoşi, vată de zahăr, îngheţată şi floricele, iar la ieşire e altul cu grătarul de mici.
Aşa, şi ne pregătim să plecăm, toţi ai neamului Podorean: eu, frate-miu, vără-miu Marcel, copkiii lor, şi nevasta lu Marcel. Ne luăm noi sacoşe, saci, paporniţe, raniţe, şi hai la şoping la târg! Marcel zice să luăm şi căruciorul de butelii, că avem de adus şi sacii cu tărâţe. Îl luăm. mai luăm şi două sticle, una cu vişinată şi alta cu ţuică crudă, ca să dăm morarului. Mergem noi vreun km. şi după ce trecem podul de la Robeşti, îmi vine dor să merg cu căruciorul, şi-l rog pe Marcel să mă lase să mă urc. Nici o problemă, chiar era amuzant, a pus botu şi nepoată-mea Isabela, şi ne-am urcat. Marcel, care împingea căruciorul, zice: Ia luaţi, fă, de coalea, sticlele, şi ţineţi-le bine, fiecare câte una, nu p-amândouă la un loc, că se sparg şi e păcat de ele. O iau eu p-a de vişinată, Isa p-a de ţuică, şi pornim. ne distram de minune, eram ca doi copii care nu s-au urcat
în viaţa lor într-un vehicul cu roţi. Râdeam de mama focului când trecea căruciorul peste câte o piatră, şi ne zdruncina fundurile, claxonam, cântam, era funny. La un moment dat ne întâlnim cu fosta mea educatoare şi cu fie-sa, care e profesor universitar la ASE. Ele se uită şi mirate şi amuzate la noi, şi-l întreabă pe Marcel: Ce faci, Marceluş, eşti taximetrist ? Eeee, ce să fac doamnă, de mare nevoie, ete panaramele astea doo, că nu degeaba-s din aceeaşi viţă, de unguroaice, n-am avut ce face şi le-am luat cu mine la târg, da-s deja bete moarte, rămase de aseară. Ia uite, au plecat cu jumăţile după ele, gândea că n-au de glojgăială păn târg. Ete, asta a făcut dreptu şi lucrează şi la bibliotecă, e cu cultura cică, şi a mică e învăţătoare şi face şi master la psihologia. Şi ete cum ţine de sticle, să nu cumva să le scape.... Ce să faci, doamnă, stricăciunea vine la ăi cu carte, prima dată. Ia-u ce chiuială e pă ele! Am dat noi să ma râdem, credeam că ieşim onorabil din gluma asta, dar de ce râdeam mai tare, de-aia ne privea mai tristă educatoarea.... Am realizat că nimeni nu gustă gluma şi am încercat să explicăm. Eram mai penibile! Am lăsat sticlele în iarbă şi am devenit brusc serioase. La târg, cum am ajuns, mi-am luat o lopată de gogoşi şi o pereche de pantofi de murea lumea, pe care am dat cateva sute de mii, dar superbi ca model. Nu m-am aşteptat să găsesc aşa ceva la Pârscov. Colegelor le-am spus că i-am luat de la Soprani. La un moment dat l-am văzut pe nea Cristu, un ţigan care are bilete de papagal de când eram mici. Niciodată nu am tras bilet de papagal. Acum eram suficient de distrată, aşa că am risca. Pe bilet scris că dragostea vieţii mele a trecut pe lângă mine şi mi-a luat şi norocul, pe care o să-l împrăştie departe, într-o ţară caldă, şi io trebuie să mă duc după el. Am plecat fericită din târg, şi din ziua aia mi-am făcut bagajele pentru Jamaica. Numai că nu am reuşit să plec încă. Sunt nehotărâtă.

Icoană-femeie , se opresc ploile în faţa ta...

A fost o femeie frumoasă şi blândă, cu nume de floare (în limba ebraică însemnând CRIN), pe care am cunoscut-o când aveam 12 ani. Mi-a dăruit rochia de banchet, la sfârşitul clasei a VIII-a. Si sandalele.Şi o trusă de farduri Elizabeth Arden, pe care habar nu aveam cum să le folosesc. Şi un şal verde de mătase, care mirosea a piper şi a parfum suav. Parfumul ei. Imbrăcată cu rochia aia, n-am fost mai frumoasă, dar am fost unică. M-au urât colegele, m-ar fi ucis profesoarele. Am îmbrăcat rochia până am plictisit-o. Era singura mea rochie adevărată. Evenimentele au făcut ca eu să nu mai păstrez legătura cu Doamna aceasta. N-am ştiut când s-a dus cu îngerii. Am aflat târziu. Am plâns-o. O plâng şi acum. O s-o plâng şi mâine, un pic. Şi îmi cer iertare de la Ea, că atunci când cineva a vrut să-mi ofere parfumul Ei, l-am respins. Nu era parfumul meu, era al Ei, a fost un egoism defensiv. Cu profund respect şi cu multă dragoste, îi fac loc în blogul meu, şi-i citesc o poezie pe care o vor auzi toţi părinţii plecaţi în grabă de la casa lor...

Cine are părinti, pe pământ nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminti,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinti.

Ce părinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părintii acestia ce oftează mereu.

Ce părinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, si ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părintii bătrâni
Dacă lemne si-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit tristi în casele lor...
Între ei si copii e-o prăsilă de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinti, pe pământ nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinti, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinti? Mai au dânsii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Într-un biet orăsel, într-o zare de sat,
Mai asteaptă si-acum, semne de la strămosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

Cine are părinti, încă nu e pierdut,
Cine are părinti are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Si în genere sunt si nitel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui si explici,
Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,
Te întreabă de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simti si ei stiu că-i asa
Si se uită la tine ca si când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe constiintă povara acestui apus
Si pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.
Iar când vom începe si noi a simti
Că povară suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Si nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce încă nu e potop pe cuprins,
Desi plouă mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care părinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

REPETABILA POVARĂ

de Adrian Păunescu