Maximum de emotie pe care îl atingem este atunci când ne amintim de COPILĂRIE. Senzaţională perioadă din viaţa noastră! Undeva, în nordul ţării, copilului i se spune COCON. Etimologia cuvântului este necunoscută, dar sigur are legătură cu faza aceea intermediară, din metamorfoza fluturelui, în care larva se înfăşoară într-un înveliş de protecţie. Copilăria este singura etapă în care eşti liber să visezi, să zbori, să crezi că eşti stăpânul lumii. Atunci îţi construieşti singur castele, împărăţeşti teritorii fără margini,totul e pur, totul e magic.
Tărâmul meu magic - v-am mai spus - e Măgura. Am avut copilărie şi la Nehoiu, dar Măgura era bucuria vieţii, pentru mine. Ca toţi copiii, aveam un loc secret, unde mă refugiam cel puţin o dată pe săptămână, şi acolo adormeam ostenită de atâta fericire...Locul meu magic era un măr pădureţ, care crescuse singur în mijlocul unei fâneţe,"În Poduri"( un fel de acoperişul Măgurei). Mărul era ca un fel de far, sau de observator. Nu prea mă urcam în el, pentru că îşi făcuse cuib în tulpina lui, o ciocănitoare, şi nu voiam s-o deranjez; tataie îmi spunea că e păcat să strici cuibul păsării şi să omori şarpele casei. Mare păcat! Îmi plăcea în schimb, să stau pe pământ, la umbra lui, şi să visez. Nicăieri nu miroasea pământul mai frumos ca în locul ăla. De mere nu te puteai atinge, deşi erau atât de parfumate,dar, dacă muşcai din ele, căpătai un moţ în loc de gură. Într-un sertar vechi, adus de acasă, îmi făcusem o colecţie de obiecte preţioase: praştia mea din sârmă de cupru, nişte medalii vechi, din primul război mondial, muzicuţa , pe care nu aveam voie s-o folosesc acasă, pentru că tot tataie îmi spunea că fetele nu au voie să cânte la fluier şi la muzicuţă, pentru că o să le crească ţâţele cât fluierul; se vede treaba că nu l-am ascultat... Şi mai aveam o carte cu povestiri ruseşti Saşa şi Mişa, pe care mi-o dăduse nea Ghioc,croitorul satului, care îmi făcea în fiecare an câte o pereche de pantaloni din doc, din două şorţuri de-alea pentru muncitorii forestieri. Aveam cei mai şmecheri pantaloni! Când îi spălam, stăteau în picioare ca soldaţii de la Podul Cernavodă. Trebuie să fac o paranteză cu nea Ghioc. Dumnezeu să-l odihnească! Avea patima băuturii. Lucra la cooperativă, la atelierul de croitorie. Şefii erau disperaţi. La ora 7 venea la serviciu treaz-trezuţ, la ora 11 era m
uci, fără să fi părăsit încăperea. L-au păzit ăia, l-au percheziţionat, nici picior de sticlă, la el în atelier! Nici cană, nici pahar, nimic! El nu se ridica de la maşină,dar pleca în patru labe acasă. L-au dat afară într-un târziu, şi noul croitor descoperise ingineria: unul dintre sertarele maşinii de cusut era căptusit cu tablă galvanizată. lipit, cositorit, şi îl umplea cu vodca, cînd prindea ocazia. Din când în când se apleca deasupra sertarului, cu o aţă în gură, sau se făcea că rupe o aţă cu dinţii, dar el avea un furtunaş care ieşea 2 cm din sertar. După ce ţurcăia de 7-8 ori, era mausoleu.Revin la locul meu magic. N-a fost dată să mă duc la Măgura , să nu urc în Poduri, la mărul meu pădureţ. Simţeam acolo toată energia pământului! N-am găsit niciodată , nici un copil, acolo. Nimanui nu i-a mai plăcut locul ăla. În sinea mea, eram bucuroasă. Era locul meu. Anul trecut, la începutul toamnei,m-am dus cu copiii la coarne şi la ghebe, în Poduri. Când am ieşit din crângul de aluni, am încremenit. Nu pot să descriu foarte bine starea, dar mi se uscase gura şi nu puteam să scot o vorbă. Mărul meu nu mai era! Erau nişte pruni mici, toată poiana, plantaţi într-o simetrie perfectă. N-am putut să mă apropii, să văd cioata mărului. M-am întors în sat şi l-am întrebat pe proprietarul terenului de ce a tăiat mărul. Mi-a spus: "Era soi rău, domnişoară! Era păd
ureţ. Nimeni n-are nici un folos de la mărul pădureţ. Tăticu l-a ţinut cât a trăit, că bătrînii nu taie pomi, da io n-aveam ce face cu el. Încurca locul". Până acasă am simţit cum mă desfac felii-felii... Era soi rău...Era locul meu secret, aşa cum alţi copii aveau o căsuţă în pom, sau locul de sub pat, sau una dintre despărţiturile şifonierului, sau podul casei, sau fânăria.
Acum nu mai era. Nu pentru că mi-l invadase cineva, ci pentru că mi-l distrusese. Proprietarul de drept. Legitimă acţiune! Iată că pronumele posesiv "AL MEU" are nuanţe mai puternice atunci când AI cu sufletul, nu cu titlul.
fotografiile sunt luate de pe Deviant art. E acolo un fotograf extraordinar, Rad-ix, cel care a făcut pozele în care abundă clorofila.
