uşa de la intrare

marți, 31 august 2010

Numbers...just numbers

And nothing else matters.

..... 43.








Talking with my Guardian Angel:



- What's about it ? It's about drink? This drink?

- No, it's not my favourite. I like wiskey and Cuba Libre.











- But, what??? This T-shirt? It's your?
- Certainly not! Couldn't be my T-shirt! It's not my name! What kind of name is that: Polamalu? Who the fuck is Polamalu?
- Forget it!







- Maybe this time, I guess ! It's your dress!
- It's my....ass. Who wants a dress like this? Try again!












- OK! I know that! It's a road. No, it's a route!
- It's a bullshitt!
- As you say... It's my turn again, isn't it?
- Your turn...













- Oh, a ltd edition? Good taste!
- It's not my type! You're kidding!








- Hmmmm, it's an aniversary? Your aniversary?
- M-hm!
- 43? What a boring age!
- No, it's not, 'cause it's mine! And I'm not boring!
- Ok, you're the chief, today!
You have a desire, I supose!
- No, I havn't!
- Why? I can make the dreams comes true!
- Oh, I'm impressed!
- Don't be silly! You can try!
- All of my life was a continuous trying! So, I
have something to listen, if you don't mind!
And close the door behind you !
My favourite song, for this birthday:

Babybird - You're Gorgeous


It was 43? Next, please!

vineri, 27 august 2010

Castele fără prinţese

Vă spuneam cândva că ar fi trebuit să mă nasc într-un alt timp, într-o altă epocă, poate cea medievală, şi am simţit asta pe măsură ce m-au atras din ce în ce mai tare, cultura, arta şi simbolurile perioadei respective. Atractia asta a venit odată cu vârsta, aşa este şi firesc. De aceea exista o scară a vieţii, s-o coordonezi cu situaţii complementare.
N-am avut o vacanţă propriu-zisă în vara aceasta, pentru că nu am avut timp suficient să-i aloc. Am avut nişte episoade scurte, în care am vrut să vizitez nişte locuri încărcate de istorie. E drept că mi-au rămas câteva mânăstiri de vizitat, chiar şi din vestita Moldovă, dar am observat că s-a îngroşat foarte tare aspectul comercial al pelerinajelor, e luuume-luuume la poarta mânăstirilor, şi mie îmi place contemplarea absolută a unor astfel de locaţii, o stare care implică linişte, intimitate, meditaţie. Am nimerit odată la o biserică din Oradea, care avea pictura interioară cu Icoana Pantocrator, SU-PER-BĂ! Nu era nimeni în biserică şi m-am dus să cer un scaun cu spetează, ca să stau cu gâtul rezemat cât timp o privesc. Femeia de la lumânări a zis că nu se poate să stau plocon în mijlocul bisericii, pe scaun, dar a iesit preotul din altar şi mi-a spus: Dacă doriţi să priviţi pictura tavanului, pot să vă las câteva minute singură, să vă întindeţi şi s-o contemplaţi. Am crezut că lansează o ironie, dar a ieşit din biserică şi a închis uşa de la intrare. Perfect! M-am întins pe jos şi m-am holbat un sfert de oră.
Spuneam deci, că n-am vrut mânăstiri în meniu vacanţa asta, şi am ales....CASTELE! Nu din cele celebre, ci din cele părăsite, abandonate, prăbuşite. M-a fascinat povestea Castelului Marghiloman, de la noi din Buzău, îl vedeam săptămânal când făceam şcoala de şoferi, şi mi-l imaginam când era în plină prosperitate. Ce păcat că a ajuns o ruină!
Pe filonul ăsta, am luat la cercetat castelele din Ardeal, care au aparţinut familiilor de grofi maghiari. Ce am găsit?
Castelul Banffy, de la Bonţida, judeţul Cluj. Domeniul de la Bonţida exista din sec. XIV, fiind donat familiei Bannfy de către Regele Sigismund de Luxemburg, dar construcţia acestui castel a fost realizată mai târziu, sub îndrumarea unui arhitect italian, având patru bastioane şi turn la intrare. În 1745 a fost reconstruit, de data aceasta în stil austriac baroc, dându-se importanţă curţii interioare şi unor noi clădiri. Tot atunci s-a amenajat şi parcul de pe malul Someşului. Următorul descendent demolează turnul de la intrare şi din materialul de construcţii face o moară de apă pe care o pune la dispoziţia sătenilor din zonă. În timpul celui de-al doilea război mondial, castelul este evacuat şi aici fiinţează un spital militar. Războiul afectează castelul, iar la retragere, nemţii incendiază biblioteca, pinacoteca, aproape întreg ansamblul. Naţionalizarea a permis sătenilor să folosească materialele de construcţie la propriile gospodării. Noroc cu Prinţul Charles de Wales, care a pus pe picioare un program de reabilitare a castelului. La noi, e nevoie de străini care să ia atitudine!
Tot aici se mai află un castel al familiei Banffy, construit în sec XIX în stil eclectic, în care a locuit Adam Banffy, un mare admirator al artei în general. Castelul nu este deschis publicului încă, se află în conservare, şi de trei ani este intrat în patrimoniul Consiliului judeţean

Castelul Haller, din Coplean, judeţul Cluj, construit în stil baroc; i se mai spune şi castelul de scoici, datorită decoraţiunilor de la ferestre.
În 1920 a ars, şi acoperişul a fost distrus complet. În perioada comunistă aici a fost sediu de CAP (deci au avut şi ardelenii cooperativizare), apoi nişte ateliere. După Revoluţie s-a năruit, abandonat. Castelele părăsite sunt cumplit de triste, dacă mi se permite asocierea aceasta de cuvinte. De acesta m-am îndepărtat un pic şi mi l-am imaginat în lumina lunii, în noaptea unui bal. Trebuie să fi fost grandios!
Castelul Kornis, sau Castelul cu Ionorgi, din Mănăstirea, jud Cluj. Construit în stil renascentist, în sec.XVI. Soarta lui este aceeaşi cu a celorlalte castele: distrus în parte de război şi jefuit de demenţi sau poate ignoranți (ceea ce e și mai rău), după naţionalizare. O bibliotecă având 10.000 de volume, şi tablouri de artă au fost distruse. De ce? Pentru că erau maghiare sau săseşti? Câteodată mă gândesc că noi, ca popor , suntem blestemaţi, sau suntem nişte nemernici, mai criminali şi mai barbari decât toate popoarele barbare care au trecut peste noi sau pe lângă noi. Ce să ni se întâmple bun, dacă ne mutilăm singuri? Aşteptăm, ca nesimţiţii, să vină câte un prinţ sau cîte o fundaţie generoasă, cu meseriaşi de la Buckingham, să ne restaureze ruinele pe care noi le-am făcut purcoi! Nu le dăm domeniile înapoi proprietarilor, fiindcă trebuie să facem acolo nişte şcoli ajutătoare pentru handicapaţi! Doamne fereşte, e nevoie de spitale şi de şcoli ajutătoare, dar trebuiau făcute cu bani publici, sau din alte surse, nu era musai să le amenajăm în castele care trebuiau conservate şi băgate rapid în
patrimoniul Unesco şi în circuitul turistic!
Castelul Ozd, din judeţul Mureş, are o poveste...chiar poveste, cu doi îndrăgostiţi, cu intrigi de familie...














Merită amintit şi Castelul Teleky din Pribeleşti Maramureş
chiar şi Teleky din Satulung, precum şi Bethlen din Harghita
Ştiu că obrazul subţire nu poate suporta să meargă să vadă ruine, dar eu, ducându-mă să le văd, m-am adresat istoriei, nu consumatorului de turism all inclusive.
Apropo, dacă vreţi să mergeţi în afara ţării şi să vedeţi locuri fascinante, dacă sunteţi plictisit de Nisipurile de aur, Grecia şi Cipru, alegeţi Lituania! Eu am ales-o după ce am vizionat un pps, primit de la o prietenă. Lituania este superbă! Si Letonia cred ca este superba! Balticele, in general.Vom mai vorbi despre asta!

joi, 12 august 2010

Muzica-i aceeaşi ,

şi nici paşii nu se schimbă...

Vă mai aduceţi aminte de OMEGA ? Era la mare emulaţie pe scenele muzicii rock autentic, acum vreo 50 de ani! Cine n-a fredonat GYONGYHAJU LANY (Fata cu perle în păr)? Mă rog, era fredonată mai mult cu : Na, na-na-na... , că limba maghiară e la fel de frumoasă şi accesibilă ca şi rusa şi chineza. Eu am învăţat maghiară după vârsta de 40 de ani, din respect pentru sângele meu hun. Ei, şi dac-au văzut şi-au văzut , cei de la Scorpions, că Omega are succes"uri" remarcabile, au dat o mână de ajutor consumatorilor de gen, şi au scos...WHITE DOVE. La vremea aia nu era supărarea mare când ieşea un cover, că doar nu se dădea cu parul, dar, oricum au fost şmecheri cei de la Scorpions. Omega a stat binişor pe val până au apărut scorpionii.





Duşmănie între ei n-a fost vreodată, şi cel mai frumos gest de fair-play a fost în 1994, pe Nepstadion - Budapest, când au cântat împreună Wind Of Change şi Fekete Pillango (Fluturele negru)



Schimbăm stilul, pentru că nostalgia genului acesta de rock nu e bună pe caniculă. Avem Antract!



Ce mai ascultam eu pe la adolescenţa mea? Normal că tot ce se cânta la Păunescu la Flacăra. Tocmai ce căutam zilele trecute pe You Tube "Bieţi Lampagii" cu Ştefan Hruşcă



Dar, ia ascultaţi-l pe ăsta! Întotdeauna parodia şi-a făcut loc în sufletul românului!

vineri, 6 august 2010

OPENING MIND, OR MAYBE,JUST BYSTANDING?

Mi se făcuse dor de citit... O sa spuneţi că, în principiu nu e posibil să mi se instaleze o astfel de stare, măcar pentru simplul fapt că cititul se cam suprapune în vreo două locuri cu profesia mea. Mnu e aşa! Mi-era dor de cititul ăla cu respiraţia tăiată, ca pe vremuri, de nu-mi trebuia semn de carte, că nici apă nu beam până nu terminam cartea. Şi mă tot îmbiau nişte teme: ezoteric, francmasonerie, organizaţii secrete... Şi nu e bine să-l iei tovarăş pe fratele Gugăl , la porniri din astea, că ţi se face mintea, blender. Poate doar să-l întrebi unde să găseşti nişte cărţi? Le-am procurat, şi dă-i citeală:

Viitor cu cap de mort , a lui Radu Cinamar, care uimeste mai ales prin revelarea unor realitati nebanuite, care ne orienteaza atentia si interesul catre domeniile enigmatice ale vietii si civilizatiei umane.
În vara anului 2003, într-o zona neumblata din Muntii Bucegi, echipa Departamentului Zero (o secţiune ultrasecretă a Serviciului Român de Informatii) a facut o descoperire epocală care ar putea schimba complet destinul omenirii.

Presiunile diplomatice colosale efectuate de Statele Unite ale Americii asupra guvernului României pentru a nu divulga aceasta descoperire lumii întregi au condus la o înţelegere temporara între cele doua state si la o inedita colaborare de ordin ştiintific si militar în cadrul echipei speciale care a plecat în "Marea expeditie". Implicatiile sunt însa mult mai complexe, datorita imixtiunii ordinului ocult al Iluminatilor, care a urmarit sa preia controlul atât asupra locatiei descoperii, cât si asupra expeditiei româno-americane.

Să zicem că a fost mult peste ceea ce mă aşteptam eu, care plecasem de la Misterele de la Bozioru, cu megaliţii, cu Stâlpii Tainiţei, cu vortexul, cu dispariţia misterioasă a celor doi fraţi miliţieni...

Am citit-o, am discutat-o un pic şi gata! Nu m-a prins şi de maini, şi de picioare. Am citit şi varianta în limba engleză, Peter Moon/Radu Cinamar - Transylvania Sunrise. Mhmmm, mie nu prea-mi place să mă ducă cineva de mână prin descifrat simboluri, nu că le-aş dovedi eu singură, dar nu vreau să cunosc natura unor lucruri, aplicând nişte rigle. Mai bine nu! Dar, din Viitor cu cap de mort, m-am conectat direct la informaţii despre francmasoni, că e potop şi viitură de astfel de informaţii, în toate mediile, culte şi oculte. Dom'le , eu sunt foarte dezamăgită că am găsit atât de multe lucruri scrise despre ei, pentru că zic aşa: dacă e o organizaţie de tip ermetic, elitist şi pentru nări subţiri, ar fi trebuit să stea cu uşa bine ferecată la pridvor, nu să citim mai multe despre ei, decât despre Harry Potter. Am găsit saituri care dau relaţii şi despre modul în care poţi să ajungi mason, şi ce formulare trebuie să completezi. Şi când te gândeşti că n-am vrut decât să mă lămuresc care-i treaba cu echerele, cu compasul şi cu şorţurile alea alea lor freekie, pe care unii le poartă agăţate de geamul maşinii, când le duc la curăţat sau când se duc la întruniri. Deci nu poţi să ai vreo tresărire, dacă ajungi ca , la un semafor, să vezi un costum de mason, pe umeraş , în maşină! În rest, aş putea spune să fie ei sănătoşi şi să controleze ei şi politic, şi economic, şi mediatic, şi demografic, toată planeta, că noi aşa ne demonstrăm neputinţa de a evolua: dând vina pe nişte organizaţii secrete, sau pe nişte civilizaţii extraterestre de reptilieni. Glumind, între prieteni, mi s-a şi spus "Repti", şi să dea naiba dacă înţeleg de ce. Bine, n-o să mi se spună vreodată: Fluturaş , sau Pisi, dar dacă tot e musai să am nişte zoodetalii în porecle...

Bun! Şi pentru că nu mă abţin totuşi, să nu-mi scot caii la adăpat pe Google, dau de ştirea că Dan Puric ar fi mason şi şi-ar face el catedrală la Aiud. Deci, pot să înghit multe, sub formă de papaya, dar asta nu, pentru că, dacă mi-am configurat nişte repere pentru a înţelege românismul aşa cum trebuie, Dan Puric mi-a fost de folos. Chiar şi pe vremea când săream gardul , în pijamalele mele de finet roz, şi fugeam prin livadă pe la Doamna Marin, la el acasă, să mă dau în leagăn.

Dar, n-apuc să închid Google-ul, şi să-mi văd de "Testamentul Politic al lui Nicolae Iorga", că-mi pică faţa pe taste:

Marele patriot Mihai Eminescu, un martir ucis la comanda francmasoneriei
Acest articol nu-mi aparţine, e clar, dar este prin toate ungherele internetului.




Motto: „Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale,
ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins.
Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul
de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit
şi pentru care a fost sacrificat,cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.”
– Zoe Dumitrescu Buşulenga
.

Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator. Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti.” Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor. Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate înafara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda a fost executată întocmai, de cei din ţară, pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani.

Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el. „În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. „Directiva de sus” s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.”

Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu.

Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară. La fel şi Zamfir C. Arbore. Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica plini de zel în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu.

De ce era atât de incomod Eminescu?

Privită în acest context, nebunia lui Eminescu, ca şi detaliile internării sale, capătă o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţă, ci de executarea comenzii trasate de la Viena : „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”
În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de externe, D. A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena, unde Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina.

Judecând după măsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu niciun chip să renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Jună, Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi Slavici. Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atât de poliţia şi serviciile secrete româneşti, cât şi de cele austro-ungare. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se număra şi Ocăşanu de la Societatea Carpaţii.

La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [n.n după toate probabilităţile sursa era chiar Titu Maiorescu]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.” Această notă a dus în final la desfiinţarea Societăţii Carpaţi.
Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional.

În această publicaţie demascase corupţia politicienilor români şi grasele comisioane pe care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoaşterii Independenţei. În 1880 declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi citise acolo în faţa mulţumii poezia manifest Doina. Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârşit, chiar în dimineaţa zile în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli.

Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu încă de la primele ore ale dimineţii

Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: În dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi lovit de nebunie ar fi început să se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu.

Maiorescu ia o măsură de excepţie – în loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun”, se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele Societăţii Carpaţi, la spitalul doctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu. A doua ciudăţenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc.

Întors acasă, se pomeneşte însă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre incidentul de dimineaţă cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut într-adevăr loc). Îl trimite însă la sediul Societăţii Carpaţi, unde Poliţia făcea percheziţie, pentru a se întâlni chipurile cu Simţion, complicele său la internare.

„Numai, de s-ar face asta fără greutate” scrie Maiorescu în jurnalul său în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce ştia că va face a doua zi. Nu se va face însă „fără greutate”, aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci Eminescu îşi schimbă traseul. Nu se duce la Societatea Carpaţii, unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la Capşa. La acea vreme Capşa nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei SUA şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiţi să îşi schimbe planul.

Scena cu pistolul relatată de Grigore Ventura – o nouă înscenare

La Capşa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura. Aici, conform declaraţiilor lui Ventura, Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-naţional” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”. Semne clare de nebunie! Ventura, în loc să îl calmeze, îi ţine isonul şi îi propune să meargă împreună la palatul Cotroceni. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţii, Siderescu şi Ocăşanu. Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămaşă de forţă. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Şuţu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap.

Scena cu pistolul de la Capşa şi declaraţia lui Eminescu că îl va omorî pe Rege sunt piesele de rezistenţă ale tezei nebuniei sale. Ele sunt relatate însă doar de o singură persoană, Grigore Ventura, care va povesti acest episod în stânga şi dreapta, dar va ezita să scrie totuşi despre el, deşi era ziarist. Scena va fi consemnată de-abia în octombrie 1911 de Al. Ciurcu într-un articol apărut în Adevărul, „Eminescu, din amintirile mele”.

Povestea lui Grigore Ventura nu stă însă deloc în picioare din mai multe motive. În primul rând, Ventura susţine că a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit să apară în procesul verbal încheiat de Poliţie, ori numele său nu apare deloc. Ventura susţine că el este cel care a alertat Poliţia, ori în procesul verbal este consemnat că poliţia a fost sesizată de domnii Ocăşeanu şi Siderescu. Aceştia dau însă detalii pe care nu aveau cum să le cunoască, întrucât nu fuseseră prezenţi la faţa locului. Ceea ce arată că cineva îi informase. Acesta nu poate fi decât Ventura, care a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu şi a face în aşa fel încât acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat şi dus la psihiatrie, în condiţiile în care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse. Ventura a imaginat apoi şi a răspândit povestea cu pistolul pentru a crea impresia că Eminescu era nebun şi a justifica astfel internarea.

Celălalt martor al acestei scene, doamna Vautier, soţia patronului de la Capşa, despre care Ventura spune că a fost persoana ameninţată cu pistolul de Eminescu, nu menţionează în memoriile sale publicate la Paris în 1909, absolut nimic despre această scenă, care, dacă ar fi avut loc, ar fi trebuit să o fi marcat profund. Eminescu declară că vrea să îl împuşte pe Rege, ori era puţin probabil ca el, în calitate de ziarist să nu ştie că Regele era plecat de câteva zile la Sinaia.

În procesul verbal întocmit de Poliţie nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi şi, fiind atins de alienaţie mintală, s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”. La locul faptei ajung, Simţion, Siderescu si Ocăşeanu de la Societatea Carpaţii, care aveau încă de dimineaţă misiune de la Maiorescu să îl ducă la casa de nebuni a doctorului Şuţu. Aceştia intră în baia unde Eminescu se află în apă, dezbrăcat. Eminescu le cere să iasă. Îl imobilizează şi îi pun cămaşa de forţă. Între timp Poliţia îi perchiziţionează locuinţa, îi ridică bunurile, îi umblă prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromiţător. Totul se petrece cu complicitatea soţiei lui Slavici. Poliţia nu va deschide o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cerea legea. Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Poliţiei nu este întâmplătoare. Varianta că Eminescu a venit singur şi s-a închis în baie era mai credibilă pentru teza nebuniei, decât cea în care era adus de Ventura şi care ar fi putut atrage suspiciuni.

Omorât lent prin otrăvire cu mercur

De la Băile Mitraşevschi Eminescu este dus direct în stabilimentul doctorului Şuţu, unde tratamentul aplicat îl transformă într-o legumă. Niciun alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare în acea perioadă, chipurile pentru a nu-i deranja liniştea lui Eminescu,

Fiica lui Titu Maiorescu, Livia, îi scrie lui I. E. Torouţiu despre modul în care era tratat Eminescu la Şuţu în următorii termeni: „Aş vrea să vă spun că toţi domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (caută miezul zilei la ora 14).

În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu nu este nebun şi medicii din Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început vehement. În cele din urmă cedează, gândindu-se că este mult mai important să îl ţină pe Eminescu departe de ţară.

Eminescu ştia foarte bine ce i se înscenase şi o dată reîntors în ţară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa. Privit însă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică. Într-o scrisoare adresată în ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite poate cu rea credinţă, încât şi dl. C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic . Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica.”

Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea seama deloc de ce boală suferă Eminescu. În decembrie, îl declară sănătos şi recomandă externarea. Nimeni nu are însă interesul să îl readucă în ţară, cu atât mai puţin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner, îi cere în repetate rânduri să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are locul printre bolnavii psihici. Fişele de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu.

Tot Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece în Italia, sub atenta supraveghere a unui om de încredere, chipurile „pentru a se reface”. La întoarcerea din Italia, Eminescu vrea să vină la Bucureşti, dar Maiorescu face tot posibilul să îl ţină departe de capitală. Toate: munca sa, cărţile, notele de lectură, manuscrisele se află la Bucureşti, la Maiorescu. Prin intermediul diverşilor prieteni, Eminescu îi cere în mod repetat acestuia să îi înapoieze „lada cu cărţi”, fără de care ar fi trebuit să îşi reia toată munca de la zero. Maiorescu este de neînduplecat.

Cum nu se cuminţeşte, este trimis tot cu forţa la ospiciul de pe lângă Mânăstirea Neamţ. Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuţi, că a fost „internat ca alineat, deşi nu fusese”. Este sechestrat la Neamţ din noiembrie 1886 până în aprilie 1887. Gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l „calma”. Încearcă să fugă de mai multe ori şi în cele din urmă reuşeşte să obţină o mutare la Iaşi, sub îngrijirea doctorului Iszac.

Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Diagnosticul conţinea însă un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii. Asasinarea civilă a lui Eminescu din 1883 va fi completată de experimentele doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care să intre în analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale are vremii, care arătau că mercurul este toxic şi total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriaşe de mercur, de 4 până la 7 grame.

Un alt psihiatru din Bucureşti, Panait Zosin, care nu îl consultase vreodată pe Eminescu şi cunoştea cazul doar din corespondenţa cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac şi chiar îl completează cu următoarele reflecţii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante (n.n. în condiţiile în care se ştie că Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor). Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibe perioade de furie, de inconştienţă, de prozaică întunecare a activităţii psihice. ”

De-abia în 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl smulgă din mâinile doctorului Iszac şi să îl aducă în sfârşit la Bucureşti. Aici reîncepe să publice, şi în urma unui articol împotriva guvernului, apărut în România liberă, este internat cu forţa tot la dr. Şuţu, unde va şi muri.

La moartea sa, produsă din câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul doctor G. Marinescu nu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o examinare superficială, aruncă pur şi simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie. Este totuşi nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces, nu apare semnătura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeţi din personalul spitalului.

Societatea Matei Basarab, spiritul naţional şi francmasoneria

Eminescu a fost etichetat drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, naţionalist şovin etc. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată? De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala sa activitate a fost cea de ziarist? Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub îngrijirea lui Perpessicius după manuscrisele originale, cinci conţin poezii şi altele cinci, articolele publicate de el în perioada 1870-1883 şi 1888-1889. Deşi majoritatea articolelor au fost scrise înainte de aşa-zisa declanşare a nebuniei, mulţi susţin şi astăzi că ele nu merită să fie citite, întrucât „sunt rodul unei minţi atacate de boală, în căutarea unei bucăţi de pâine”.

„Eminescu n-a ajuns să marcheze politica naţională, deşi este întemeietorul doctrinei naţionale moderne,” scrie Theodor Codreanu în „Dubla sacrificare a lui Eminescu”. „Dimpotrivă, opera sa a fost cu grijă separată de structurile de profunzime ale politicii naţionale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea război mondial. Efectele sunt vizibile şi astăzi. Aşa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confecţionată, pentru a preveni şi a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creează impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianismul este un element nefast, inamicul public numărul unul al democraţiei şi al statului român. Neîntâmplător, Gh. Grigurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian asimila cultul pentru poetul naţional cu acela al lui Ceauşescu. În realitate, statul român nu a atins niciodată exigenţele lui Eminescu, fiindcă nici nu şi-a propus aceasta vreodată, deşi marii gânditori au pledat statornic pentru asimilarea organică a eminescianismului ca temei al fiinţei noastre naţionale. ”

Au existat tentative ca Eminescu să fie înrolat în masonerie. Fără succes. Eminescu lucra însă la crearea unei organizaţii româneşti şi pro-româneşti, numită Societatea Matei Basarab şi aflată în afara controlului şi influenţelor francmasoneriei, care masonerie se afla şi atunci în slujba unor interese supranaţionale. „O organizare între români”, scria el. „Pretutindea oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă. Ţinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor românesc.”

Încă din 1874, el îi scria lui Maiorescu că „aprofundarea studiului filozofilor germani m-a făcut să mă orientez către elaborarea unei filosofii practice, vizând scoaterea României din subistorie. Interesul practic pentru patria noastră ar consta cred în înlăturarea oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine.”

Eminescu nu renunţase la acest plan nici în ultimii săi ani. Alexandru Vlahuţă povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Şuţu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândeşte de mult, o lucrare colosală.”

Gheorghe Panu povesteşte în „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui... Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri.” Eminescu a fost unul dintre ei.

„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de 'nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare . . .
Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel,
Nu slăvindu-te pe tine . . . lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi. . . posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o 'ncerca s-arate că n-ai fost vr-un lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii. . . Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a 'nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude 'n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege . . .
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale —
Astea toate te apropie de dânşii. . . Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”
(Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881)

Bibliografie:

1. Ovidiu Vuia: Misterul morţii lui Eminescu, Ed. Paco, Bucureşti, 1996
2. Thedor Codreanu: Dubla sacrificare a lui Eminescu, Serafimus Grup, 1999
3. Nicolae Georgescu : Boala şi moartea lui Eminescu, Criterion, 2007

Am crezut că mor, e pentru prima oară când îmi este o ruşine cruntă , pentru faptul că nu l-am iubit foarte mult pe Eminescu! Nu dau vina pe sisteme şi conduceri, sau pe programe şcolare, pentru că îmi aduc aminte perfect, cum profesorul de română din liceu, dl. Banu, ne preda Eminescu aşa cum ştia el, şi cum îl "cunoscuse". Spun doar că n-am murit după Eminescu. Şi-mi vine să mor de ruşine, că abia acum înţeleg "Luceafărul" , "Rugăciunea unui dac" , "Memento Mori" , sau "Odin şi poetul". De ce a trebuit să ştim despre el că este doar Luceafărul poeziei, că este poet şi pe alocuri naţionalist în înţelesul sumar? Poate că nu e adevărat că a fost executat, poate era bine să nu citesc eu "Eminescu interzis" sau "Spre Eminescu", poate era mai bine să nu existe Google, cert e că sunt foarte supărată pe mine, pentru că, atunci când am simţit nevoia de opere de meditaţie istorică şi socială, m-am dus năvală pe "Paradisul pierdut", sau pe "Paradisul regăsit" , ale lui Milton, şi nu pe Memento Mori.
Mă pregătesc de perioada daco-românismului în viaţa mea culturală, e o temă mai amplă, dar vine din nevoia de a înţelege sociogonia noastră.
Asta se întâmplă oamenilor după vârsta de 40 de ani, spune nepotă-miu, şi are dreptate în felul lui, sau doar mă mulţumesc să zîmbesc ironic, ştiind că o să aibă şi el vârsta asta...
Azi am luat salariul. Am vizualizat suma pe ecranul ATM-ului , şi nu m-am gândit la mine, privind-o, m-am gândit la cei care muncesc atât de mult, pentru suma asta, încât nu au timp să citească. Le e dor, şi nu au timp! Eu sunt fericită că am ocazia să stau în bibliotecă atât de mult, nu sunt nici mai proastă, nici mai deşteaptă decat cei din jurul meu, ci doar, am avut timp să citesc, şi asta a fost un pansament pentru sufletul meu foarte ciudat alcătuit, şi pentru firea mea. Anul ăsta fac douăzeci de ani de bibliotecă, şi n-am să regret niciodată frământările prin care am trecut, şi mai ales, nu mi se deranjează cutele rochiei când mi se spune că sunt un fel de magazioneră, sau când îşi permite câte-o marţafină să-mi pună diagnostice pe care nu ştie să le scrie. Who cares? Scriu de ceva vreme la o carte a mea, îmi doresc să o public, fie ea şi în zece exemplare, şi să-i fac, nu o lansare propriu-zisă, ci una aşa cum m-ar face pe mine fericită.