...rie , ...rie , ...rie...

           Am pe strada mea: primărie, papetărie, frizerie, veterinărie şi, mai nou, cofetărie. Ne lipseşte, totuşi, o sculerie. Aşa, penru diversitate. 
        S-a deschis recent cofetăria, la scări, n-am ajuns încă acolo, dar am înţeles că e mişto, are şi produse de panificaţie şi patiserie, alea-alea.... Deci, de la 8 la 18:00 bobinaţi la prăjituri şi la dulciuri, mai lăsaţi dietele cu varză şi goji, că trebuie să murim şi noi din ceva ! Habar n-am a cui e cofetăria, nici nu cred că mă interesează, atâta vreme cât am aproape sursa de ronţăială.
          Apropo de Aleea  Merilor, loc altădată meritoriu (fiindcă era un teritoriu plantat cu meri), observ că am mai rămas trei locatari cu meri plantaţi în rând, la stradă. Pe la ceilalţi prin curţi sunt caişi, vişini, salcii, cireş şi chiar Thuja Occidentalis. Aici am vrut să-l irit pe unul de nu mă poate înghiţi, fiindcă-s dăşteaptă. Da, mă, sunt, să mori tu de necaz scrofulos, ştiu şi latineşte, că n-am învăţat 3 termeni, ca tine, pe care să-i scot derutant, de sub ochelari.
          O să propun primăriei să dea fiecărui proprietar de pe Merilor, câte un măr, pe care să-l planteze şi să se refacă astfel, imaginea de alee a merilor. Ete, na, o să ziceţi că ce-i trebuie chelului, bască de mărgăritar? Îi trebuie. Acuma, cei de pe Bacovia, să nu cereţi câte un volum de poezii, sau cei de pe C.I. Posea, să vă plătească Shrek impozitele. Mai mişto de cei de pe Luchian, că pot pretinde drept de moştenire în urma pictorului. 
          Cam atât pentru azi, am o ordine de zi mai soft, e Săptămâna Mare, deci n-am voie să zic nimic de fufe, ajunse doamne respectabile doar pentru că se înghesuiau pe la uşa lor, unul cu tort, altul cu flori, nişte domni importanţi, neavând loc amândoi pe o aniversare. 
           Ceea ce am voie să zic săptămâna asta, e că distincţia femeii se moşteneşte de la MAMĂ. Dacă aia n-a avut de unde să-ţi dea, că era prea ocupată.... vorba cântecului lu' Smiley, n-ai de unde s-o cumperi tu şi, nici ţoncăitul din tocuri, nici buzele strânse ca punga de covrigi Boromir şi nici funcţia nu ţi-o pot da, păpuşe!

De mână cu copilul din vis

             Am visat livada lu' Madame Marin. Nu i se spunea baba Marin sau doamna Marin, ci Madame Marin. Casa ei, din cărămidă roşie, era în spatele casei mele, acolo unde este acum Biserica Baptistă sau Evanghelistă, niciodată nu sunt sigură care dintre ele. Livada se întindea între strada Merilor şi casa lui Dan Puric, era o nebunie şi-o frumuseţe; subtitutul pentru universul meu de copil, cel real fiind la Măgura.
             Primăvara, când înfloreau pomii şi primele păpădii, era semn că ne puteam relua jocurile. Întindeam între pomi, fire de nylon (strună de dat la peşte), la capătul cărora fixam nişte cutii de medicamente. Aia era reţeaua de telefonie. Cunoaşteţi, cei din generaţia mea, principiul de funcţionare, da? Ăstora mici, degeaba le explic, între timp a apărut Skype sau android. Primele săptămâni, până înfrunzea nucul, erau nasoale. Nu aveam foi pentru ţigări. Acum aflu că, cei din alte cartiere fumau macaroane. Am ratat soluţia asta. Noi fumam plante, eram un soi de etnobotanişti, care va sa zică.
             Cănd avea chef de noi, Madame Marin ne chema la ea, pe terasa casei, şi ne servea cu şerbet de zmeură sau cu dulceaţă de caise umplute cu nuci, în farfurioare de sticlă. De la ea am învăţat toţi, cum se folosesc anumite tacâmuri sau cum se folosesc şervetele de pânză, în timpul mesei, sau cum se ţin paharele cu picior.. Încerca să ne arate şi cum se execută broderiile sparte, dar, era deja prea de tot. Pe mine mă aştepta praştia de alun şi arcul meu înfăşurat în bandă de piele, făcut de nea Fănică cizmarul.
             Când au venit primele buldozere şi au scos merii din rădăcină, ca să înceapă construcţia blocurilor 1,2,3 şi 4 , Madame Marin a plecat de acasă pentru o perioadă mai lungă. Ne duceam pe terasa ei, ne jucam. La geamuri şi la uşi erau obloane cu lacăte. Între timp se mutase şi familia doctorului Puric, casa lui n-a scăpat de urbanizarea cu de-a sila. Ne-a lipsit şi leagănul din curtea lui, şi borcanul cu bomboane de pe masa din curte...
             În visul meu de azi-noapte, livada era exact aşa cum o ştiu, nu lipsea nici mormântul Ursei, căţeaua lui Mircea Hodel.
             Nu lipsea nici Madame Marin, erau toate ingredientele unui tablou oniric perfect.
             M-am trezit tânjind după un singur lucru rămas înţepenit în trecut: după inocenţă. Eu cred că este singura stare pură prin care trece un om, în procesul construirii personalităţii.
              Nostalgia asta, nici nu putea să se suprapună mai prost, decât cu o zi de luni.

Puşcăriabili, aroganţe şi stres blurat de zarzăr în floare.

Ştiţi ce-i ăla puşcăriabil? Nu, nu e de bine chiar tot ce are sufix în -iabil. Nu e mereu calitate.
Puşcăriabil e ăla care se poate urca din mers în furgonul cu gratii, fără să plătească bilet . Are dreptul acesta, să circule moca, one way ticket.
Ca mâine se face anul de când au primit tresele de puşcăriabili, nişte domni şi nişte doamne, în cadrul unei ceremonii mai triste şi mai controversate decât a lu' maestrul Nicolaescu, când l-au făcut cenuşă de Phoenix.
Una dintre persoanele astea mă calcă în mod insistent şi constant pe halucele meu cel deformat, de vreo câteva luni. Nu pot să-mi fac pomană să-i rup buzele dintr-un şters de palmă, pentru că , până şi sedimentele din urina ei ulterioară, le-ar pune pe seama faptului că eu o terorirez .  
Cealaltă persoană..... Dumnezeule, cât sunt de cerebrală şi de Yin înnădit cu Yang, de la o vreme! M-am abţinut cu o notă demnă de regină ( nu degeaba mi-au spus destui cunoscători că semăn cu Elisabeta I, pe la tivurile fustelor), să nu chem Smurdul s-o ventileze.
Mânca-v-ar mama pe voi de pleurotuşi, că aia aţi fost toţi cei care, din mila şi din sila cuiva generos, n-aţi plecat cu duba la dracu să vă ia, cu cătuşe pe mâini, în viaţa voastră să nu mai îndrăzniţi să-mi spuneţi mie, nervoşi şi dintr-o dungă, plictisiţi de bunele mele intenţii şi de nebunia mea de a lucra corect, că v-aţi săturat de atâtea discuţii şi de atâtea suspiciuni. că voi sunteţi corecţi şi proaspeţi ca mărgăritarii sub rouă, iar eu sunt nebună! E ultima oară când vă permiteţi să ridicaţi ochii la mine, dar'mite vocea, OTREPELOR !
Când a intrat actualul primar în primărie, voi lingeaţi , la propriu, curbe anatomice de-ale fostului, iar eu pusesem jos toate "cărţile" destinului meu în ceea ce priveşte postul şi profesia, nimic nu mă apăra, nimic nu mă proteja. Voi vă lăfăiaţi ca morsele şi râdeaţi pe la spate de mine, băloaselor!
Să nu respiraţi în preajma mea, că nu-mi pasă de nimeni şi de nimic şi vă târăsc pe jos!
Una e să fi fost iertaţi, din milă, şi alta e să aveţi voi vreodată, ascendent moral asupra mea, astfel încât să bombăniţi că vă deranjează modul meu de lucru, că voi sunteţi Virgin Mary.
Primele 10 secunde în care am simţit nevoia să mă întorc pe călcâie şi să mătur cu o puşcăriabilă din asta pe jos, au fost determinante. Dacă nu mă copleşea mirosul zarzărului din curtea primăriei, în secundele acelea de nebunie în care m-a jignit cu "virginitatea" ei profesională, habar nu am ce se întâmpla.
Cea mai mare ofensă pe care poate să mi-o aducă cineva e să mă subestimeze şi să mă trateze ca pe o idioată, mai ales dacă e vorba de vreo euglenă din asta nesimţită.
Ştiţi cum e în arcul reflex? 
Stimul - Receptor... Feed back.
În cazul dat, eu sunt receptorul...