Am visat livada lu' Madame Marin. Nu i se spunea baba Marin sau doamna Marin, ci Madame Marin. Casa ei, din cărămidă roşie, era în spatele casei mele, acolo unde este acum Biserica Baptistă sau Evanghelistă, niciodată nu sunt sigură care dintre ele. Livada se întindea între strada Merilor şi casa lui Dan Puric, era o nebunie şi-o frumuseţe; subtitutul pentru universul meu de copil, cel real fiind la Măgura.
Primăvara, când înfloreau pomii şi primele păpădii, era semn că ne puteam relua jocurile. Întindeam între pomi, fire de nylon (strună de dat la peşte), la capătul cărora fixam nişte cutii de medicamente. Aia era reţeaua de telefonie. Cunoaşteţi, cei din generaţia mea, principiul de funcţionare, da? Ăstora mici, degeaba le explic, între timp a apărut Skype sau android. Primele săptămâni, până înfrunzea nucul, erau nasoale. Nu aveam foi pentru ţigări. Acum aflu că, cei din alte cartiere fumau macaroane. Am ratat soluţia asta. Noi fumam plante, eram un soi de etnobotanişti, care va sa zică.
Cănd avea chef de noi, Madame Marin ne chema la ea, pe terasa casei, şi ne servea cu şerbet de zmeură sau cu dulceaţă de caise umplute cu nuci, în farfurioare de sticlă. De la ea am învăţat toţi, cum se folosesc anumite tacâmuri sau cum se folosesc şervetele de pânză, în timpul mesei, sau cum se ţin paharele cu picior.. Încerca să ne arate şi cum se execută broderiile sparte, dar, era deja prea de tot. Pe mine mă aştepta praştia de alun şi arcul meu înfăşurat în bandă de piele, făcut de nea Fănică cizmarul.
Când au venit primele buldozere şi au scos merii din rădăcină, ca să înceapă construcţia blocurilor 1,2,3 şi 4 , Madame Marin a plecat de acasă pentru o perioadă mai lungă. Ne duceam pe terasa ei, ne jucam. La geamuri şi la uşi erau obloane cu lacăte. Între timp se mutase şi familia doctorului Puric, casa lui n-a scăpat de urbanizarea cu de-a sila. Ne-a lipsit şi leagănul din curtea lui, şi borcanul cu bomboane de pe masa din curte...
În visul meu de azi-noapte, livada era exact aşa cum o ştiu, nu lipsea nici mormântul Ursei, căţeaua lui Mircea Hodel.
Nu lipsea nici Madame Marin, erau toate ingredientele unui tablou oniric perfect.
M-am trezit tânjind după un singur lucru rămas înţepenit în trecut: după inocenţă. Eu cred că este singura stare pură prin care trece un om, în procesul construirii personalităţii.
Nostalgia asta, nici nu putea să se suprapună mai prost, decât cu o zi de luni.
