Viitorul sună bine.

         Ordinul "Steaua Bobociadei" în grad de majoretă, acordat anul trecut, se retrage.
         Vă amintiţi că anul trecut, după Balul Bobocilor, am lăudat nişte fete majorete, mai ales pe una dintre ele, o zvârlugă... Luaţi-mă la pietre, care îi cunoşteaţi adevăratul potenţial şi îmi zîmbeaţi ironic, când o lăudam.
          Frate, s-a aprins satul, s-a încins internetul, o fătucă de 12 ani, băştinoasă de-a noastră, rupe audienţa cu câteva poze şi nişte filmuleţe! Am trecut cu vederea, apoi am glumit la Bogdan pe wall, parodiind principiul lui Lavoisier : "astea nu sunt curve, ci doar se transformă". Na, trebuie să avem şi pornoşaguri, există şi ele în piramida trofică.... asta fără să ştiu cine e fătuca. Nu că s-ar schimba ceva dacă am aflat ]ntre timp, pentru că e lege scrisă cu ADN, parcă am mai enunţat-o o dată pe blog: MAMA, MATRICEA, te urmăreşte toată viaţa. Nu exişti, ca femeie, în afara modelului tău matern, poţi să fugi la Polul Nord şi să-ţi petreci restul vieţii pe o banchiză, genele moştenite de la mamă vor fi mereu acolo, în cele mai nesuferite locuri din tine! Dacă mama n-a cantat in corul bisericii, nici tu nu poţi să ajungi pianistă şi nici traducătoare de texte biblice.Ştiţi, e ca şi cu gleznele, trebuie musai să te naşti cu ele subţiri , ca să le ai astfel.
          Nu comentez  ce face duduia, asta e generaţia pe care ne bazăm, iar noi o pregătim arătându-i cum se otrăvesc apele,  cum dispar pădurile,cum se ucid câinii şi cum ne furăm organele.
          O singură obligaţie are mama acestei fete, pentru că, poate nu ştie, dar, la momentul acesta, tot Nehoiul fierbe, reverberând şi ceva amintiri...
          Drăguţă, onoarea ta oricum nu mai poate fi reperată, şi nici clondirul cu mastică, dar scuteşte-ţi bărbatul de umilinţă! Ştii cât e de sfâşietor pentru un tată de fată, să meargă într-un anturaj format numai din bărbaţi, şi ăia să-i spună că au văzut-o pe fata lui pe youtube, frecându-se cu prepeliţa de o uşă ?
          Nu te întreabă nimeni de ce nu eşti cu ochii pe fată şi de ce are cameră de luat vederi, deşi, poate dacă aş fi profesorul ei de sport, te-aş întreba de ce vine copila aia cu aţa-n cur la ora mea. Fata nu are o vină prea mare, dar tu, du-te pe viaduct la Giurca şi vezi ce perspectivă ai. Femeie, lăsând gluma şi jena la o parte, nu aştepta până când o s-o găseşti în vreo râpă, mutilată, explică-i că nu mai sunt bărbaţii ce erau odată...!
         Dar, cum spuneam, varietatea asigură echilibrul în natură

Facebook. Please wait, scanning in progress...

           N-ai facebook, eşti degeaba, chiar şi Curtea Constituţională ar decide asta.

           Eu am cont de vreo doi ani şi ceva, m-am ţinut tare cât am putut şi până la urmă am (de)cedat tentaţiei, manifestând o rigurozitate, totuşi, în selecţia contactelor. La început a fost doar echipa de comentatori premium de la Academia de Trolling DC (fără mişto, chiar mediu academic în domeniu, la vremea aia), după care am mai scăpat pe câte cineva în listă, mai din oraş, mai dintre foşti colegi... Periodic are loc pieptănarea furminator a listei, adică mai scot pe câte cineva, ca să intre alţii, având în vedere că am decis să nu treacă niciodată de 150, ca număr.
          Mă interesează persoanele cu care am dialog de un oarecare nivel şi cu un simţ al umorului considerabil, asta e fundamental. Moartea mea, să dau block! Deci am o listă mai mare decât cea a asistaţilor sociali din Vaslui, cu blocaţi. Ei sunt la beci deoarece consuma prea multă cafea, sau nu consumă, sau se înfierbântă politic, sau religios, sau social. Pe mine mă interesează o împrejurare în care să râd, să mă simt  bine, să mă dezleg de spaime,  traume sau probleme cotidiene, nu am chef de join my cause ca sport extrem.
          Sunt cam zgârcită cu cererile din Nehoiu, recunosc. Mi se pare aberant să vrei să fim prieteni pe facebook, dacă nu ne salutăm când ne întâlnim, nu avem ce împărţi în viaţa reală de contact direct. Nu poţi rămâne în lista mea dacă nu ai nimic de spus. Dacă eşti hater sau stalker, dacă doar te zgâieşti la poze şi la comentarii, iar nu merge.

          Am o oarecare bucurie când văd că tinerii mă agreează şi ar intra în comunicare cu mine, mai ales pe problemele lor specifice, observ asta după numărul aprecierilor lăsate la prietenul nostru comun, artistul fotograf Leytto. Ei au probleme multe, intr-adevăr, şi sunt uşor degringolaţi, dar nici nu poţi interveni brutal, pentru că au reacţii diferite şi mecanisme diferite de abordare. 

La un moment dat a fost mediatizat un tânăr care s-a trezit hodoronc-tronc să se pozeze în uniformă SS. Am constatat că aproape toţi ştiu că nazismul a fost ceva de porc, dar foarte puţini ştiu care au fost dimensiunile incredibile ale curentului.
           Un tânăr îi liniştea pe ceilalţi cu explicaţia: vezi de treabă, au fost multe sisteme de-a lungul istoriei care au ucis în numele unei cauze, nu e nazismul cel mai naşpa. Poate nu li s-a spus că nazismul nu a însemnat o tehnică militară mişto şi un război sau două. Tinere, dacă nu erai blond cu ochii albaştri, aveai testiculele smulse şi aruncate, te păstrau doar ca animal de povară, iar mama şi tata erau imediat făcuţi săpun, nu mai încurca tu leninismul şi stalinismul cu atrocităţile de care a fost în stare Hitler. E drept, fiecare are rolul lui, nimic nu e întâmplător pe pământ, dar cauza şi efectul sunt elemente greu înţelese în mod separat, în afara fizicii.

              Alţi tineri exhibă cu tatuajele. Fără linii moralizatoare şi rigurozităţi de tip religios, aveţi mare grijă în ce zone vi le faceţi! Veţi constata că angajatorii vă vor spune, la interviu: mulţumim, rămâne să vă contactăm! Faceţi ce prostii vreţi voi, până la 20 de ani, dar fără să lase urme. Nu există modelul standard sau ideal de angajat, dar rebelii, mai ales cei fără cauză, au fost şi vor fi întotdeauna pe banca rezervelor. Pe rebel îl împiedică însăşi structura lui să avansese.

...

              Fetelor, toată vara v-am văzut machiate şi pensate într-un fel îngrozitor, creepy / freaky, toate arătaţi la fel, nimic personalizat, nimic natural... Nu vă uitaţi pe profilul unui stilist make-up şi gata, aia e la modă, aia ştie el să facă, aia vreţi şi voi! Renunţaţi la ororile alea de sprâncene urcate vulgar şi răsfrânte, că sunt urâte cu draci! Uitaţi-vă pe revistele de gen, vedeţi vreo sprînceană atât de vulgară? Şi machiaj de centuristă? Toate sunteţi frumoase, tinere, de ce trebuie să vă agresaţi faţa cu nişte detalii înfiorătoare? De ce trebuie să arătaţi ca mama vitregă? Nu impresionaţi pe nimeni, băieţii vor prefera calinele, silfidele, în nici un caz acvilele şi bufniţele. Întotdeauna faţa voastră vă va spune cum s-o aranjaţi, aveţi încredere în voi! Iar dacă sunteţi blonde, sprâncenele nu au voie să fie negre. Dumnezeule, nu mai zic de unghii!!!! Le faceţi să arate ca nişte grădini, dar sunt nişte unghii, ele pun în valoare, nu doar mâna, ci întreaga personalitate! Unghia nu trebuie să spună o poveste, ci doar să-i dea titlul.

              

             Un alt motiv pentru care nu intraţi în lista mea este că nu ştiţi sau nu vreţi să scrieţi corect. Dacă ai scris "k" în loc de "ca" sau "dc" în loc de "de ce", eşti out! Şi insist să vă reamintesc, mai ales celor care vă lăudaţi că vorbiţi engleza de rupeţi, că "poop" înseamnă căcat. Consultaţi dicţionarele. 

Mai e categoria preţioşilor, a vedetelor,care aşteaptă laude, comentarii, atenţii, pupături de mâini.... M-aţi nimerit nasol, am 3 idoli în viaţă şi nu am de gând să măresc lista. Am vipuri în listă, senatori, popi, doctori, dar nu cânt ode, nu pup moaşte şi nu le las buchete de flori pe wall. Comunicam normal.

Am simţit că e momentul să vă fac precizările astea, pentru că am peste 300 de cereri în stand by, dintre care 100 din Nehoiu şi nu ţine de aroganţă faptul că nu le onorez, ci de compatibilitate. Mulţumesc pentru înţelegere!

Rinichiul, vedeta şi lăutarul

         Hai sictir, Mădălin Voicu! După ce că suntem nevoiţi să te suportăm, pe la toate posturile de televiziune, dându-ţi  părerea în legătură cu toate praştiile şi fofoloancele cu aere de dive, te-a găsit nesimţirea să ne pui pumnul în gură şi cu politicile de stânga. Nu că n-am şti cum stau lucrurile în ţara asta, dar să fii exponentul unui partid de stânga şi să susţii ca un descreierat , că " băi, democraţia e un lucru pe care ni l-am asumat cu bune, cu rele, ne place sau nu, avem o scară de valori, ele trebuie tratate cu respect şi au prioritate în toate"!
Mă, cine mama dracului de lăutar eşti tu, să ne explici nouă cine e mai egal decât alţii?
Ce tot o trage maimuţoiul ăsta cu "lumea artistică din care vin eu"... Din care dracului de lume artistică vine el, că îmi scapă oleac' specializarea lui?! E un nene care cântă. Artistul este cel care compune, adică răposatul ta-su, care a şi insistat să urnească etnia mai spre în sus.
        De aia nu mai pot de câţi rinichi i-au băgat lui Arşinel în corp, de unde au provenit şi alte detalii medicale. Mă înfricoşez însă, când aud pe câte-un gornist de mahala că geniile şi monştrii sacri au prioritate. Te pomeneşti că nu mai ştim care sunt geniile. Poate sunt nesimţită, de fapt, sigur sunt, dar nu prea văd ce mare geniu e Arşinel. E actor de revistă, vodevil, scheciuri, glume, doar nu ne-a strivit cu geniul lui de n-am mai putut sufla! L-a şi mâncat un pic undeva pe maestru, de-a dat interviuri pupinchirurgicale de pe patul de spital, filmat din toate unghiurile, de i-a zgândărit pe cei cărora li s-a furat şansa la transplant. Vine şi dom' profesor ( de altfel un specialist de top, mare medic) şi când vede că e groasă înspre el, se face de râs cu precizarea: din cauza stresului provocat de media şi de domnul Ungureanu, organismul respinge rinichiul. Auzi, dom profesor? Dacă ar fi de la stres, zilnic ne-ar sări rinichii pe pereţi, bre! Chiar şi ăstora neoperaţi! Ce să-ţi spun, trebuia să-l vedem iar pe Arşinel la elicopter, la salvare, lacrimând că l-au omorât oamenii răi.... E clar, nu ai talent nici să ne faci să râdem, dar să plângem!
În faţa actului medical toţi trebuie să fim egali, iar dacă nu se poate, măcar tăceţi dracului din gură şi mergeţi pe burtă! A sărit şi madam Florina Cercel, mvaaaai, cum să îndrăznească cineva să-i facă flagrant unui mare doctordin Bucureşti? Uite aşa, că nu ştim de unde dracu să luăm în 2 ore 10 000 de euro, ca să-i dăm marelui doctor. Nu mi-ar fi dacă i-ar împărţi cu vreun amărât de rezident, dar ăla tot cu 1500 de lei salariu trebuie să se mulţumească.
Aici am găsit o anchetă interesantă, a cazului.
Dictionar explicativ al scandalului Arsinel – transplant rinichi – Lucan 
  http://www.ziardecluj.ro/dictionar-explicativ-al-scandalului-arsinel-transplant-rinichi-lucan/#sthash.G99IDxsc.dpuf

De neamul podorenilor

                 Cu mulţi ani în urmă, cam pe la vremea vinului...

            Îi făcusem parastas lu' tataie, organizare absolut impecabilă, exact cum se face la ţară, cu tradiţie autentică, adică mai aveam oleac' şi-l chemam pe Oică cu acordeonul, că nu mai făcea faţă magnetofonul, săreau rolele de pe tamburi. Pomenirea răposatului, care ne asigurase fiecăruia ba un nume, ba o casă, ba nişte pământuri, ba nişte metehne, a durat până târziu în noapte.
            Numa' ce adormisem toţi, împrăştiaţi ca după bătălia de pe Câmpia Mierlei, că-l auzim pe văr-miu Marcel: 
            - #¤%&-mi-aş /%&¤-n obiceiurile tale, Aurico! Io de unde dracu mai beau apă, fă, prăpădito, că mă arde vadra aia de vin la lingurică? Crez că te-i fi şi pişat în apă, amărâto! Dumnezeu să te ierte!Iote, mă, că nu s-a lăsat pân' nu s'a aruncat iar! Ia sculaţi, mă, că s-a aruncat Aurica în fântână, de data asta nu mai ai pe cine scoate, gata, e lemn!
....
           Trecu şi înmormântarea Aurichii, fără acordeoane, clar, că abia după un an ai voie la acorduri muzicale.
           Ne strânge Marcel pe toţi, într-un comitet ad-hoc:
          - Fă, fiţi atenţi la mine, că noi trebe să discutăm serios despre cât e de bine şi cât e de rău să fii Podorean. Deci, noi, toţi ăştia de ne tragem din moş Aurel, tre' să fim atenţi la o chestie de genetică de clasa I, adică vedeţi că avem deja doi sinucigaşi în neam, dintre care doi fraţi, deci cu genele acoalea, una lângă alta. Rezultă că se manifestă decât la fraţi, damblageala asta cu sinuciderea. 
          - Acuma, s-o luăm pe rând: io cu sor-mea şi cu Cornel e posibil să scăpăm, că s-a-ncrucişat genele cu ale lu Augustin din Meteleu, cojan. Ăia se încăpăţâmează să trăiască suta de ani. Tu (adică eu) şi cu frac-tu sunteţi cam în pericol, aşa, că tu eşti şi oleac' cam fără om, exact cum fuse Aurica, e posibil să nu te mai ia nici dracu de nevastă şi să dai în boala fetelor bătrâne, te uiţi în poze şi oftezi. Aicea tre' să vezi cum te învârţi, că mai ai timp. Frac-tu e posibil să semene cu Neculai, frac-su Aurichii, care s-a spânzurat şi el în fânărie. Deci, devine cam nasol cazul. 
           Îmi dau seama că trebuie să intervin:
          - Bravo, mă, bine că tu cu sor-ta şi cu prâslea aveţi gena dominantă şi io cu frate-miu suntem agăţaţi de aia recesivă! V-au dat vouă Mendel şi Morgan tot ! Şi, oricum, mama nu manifestă asta, tac-tu nu, nea Petrache nu...
          - Fă, nu ştiu ce zici tu acolo, că io am luat ca referinţă genetica de-antâia şi aicea e vorba de Podoreni, nu de Mendeleev. Nu se manifestă la toată lumea, se aruncă-n neam. Trebuie să avem mare grijă cu genele astea, eu zic să ni le scoatem. Tu, până una-alta, vezi poate convigi pe vreunul să te ia, măcar fă-te că te-mpiedici, frac-tu să nu-şi facă fânărie în curte, de mine n-aveţi nici o şansă să scăpaţi, că de-abia aştept toamnă după toamnă să trag vinul, sor-mea... nu e frumos să vorbim vulgar de o doamnă... deci, concluzia e că trebe scoase genele.
          Ne risipim oleac' pe gânduri... chiar, ce naiba, o fi ereditară ţăcăneala asta...? Doamne-ajută ca următorul mort din neam să fie de moarte bună!

N.a. : Personajele din povestire sunt reale, la fel şi evenimentele. Am avut norocul să mă nasc într-un neam de oameni cu foarte mult umor, sunt celebri podorenii. Singurul nume schimbat este cel al răposatei nefericite, nu o chema Aurica. Nu e o batjocură la adresa ei sau a gestului ei, nu fac glume macabre. Fotografia este facuta de Florin Puscas si reprezintă Sfatul Bătrânilor, grup statuar din Baia Mare. Am ales-o pentru că se potrivea cu sfatul podorenilor.

          
        
   

Amintirile nu ne fac mai buni, ci doar mai bătrâni

          În memoria dirigintelui meu, TITEL DUMITRESCU
          Trecusem într-a unşpea, după un examen de treaptă cu trei materii, care scosese esenţa de ţapinari din noi, în forma ideală. Nu ne ajungea nici dracu la nas (săru'mâna părinte, ştiu că nu vă place când zic drac, dar e doar o noţiune...un fel de butonieră literară).               Noi eram ăia de la Silvic, preţioşlâcul liceului. Acuma, serios, era lupta dracului (săru'mâna, ştiu), să intri la silvic. Adică, ne scuzaţi, în loc să stăm dimpreună cu toţi circulariştii, plini de rumeguş, în Fabrică, noi stăteam ca boierii, plini de noroi şi cu degetele bocnă, în pădure, la funiculare. Care nu ştii schema de funcţionare a lu FP-2, să vii să ţi-o arăt eu! Când dădea norocul peste noi, făceam practica în platforma secundară din gară de la Nehoiaşu, la belit buşteni cu cuţitoaia şi cubat arbori doborâţi cu clupa. 
          Noi eram 3 fete şi 32 de băieţi în clasă. De regulă, fetele erau la cubat şi, mai de regulă, fata cea mai cuminte şi mai ascultătoare. Deci, eu n-am cubat niciodată. Eram cu recidiviştii clasei la spintecat lobde. Era fascinant spintecătorul ăla. Cumpăram pepeni de la gară şi făceam experienţe cu ei.
Aşa, să ne întoarcem la clasa a XIa. Trecuseră 3 zile şi noi nu aveam diriginte. Oricum, nu ni se putea întâmpla nimic rău, profii incomozi erau deja alocaţi la alte clase. Rămăseseră Popa Petrişor şi Titel Dumitrescu, fără clase. Popa refuzase să mai ia clasă după ce terminase cu seria dinaintea noastră, unde erau Doru Crăciunaş, Costel Grigoraş, moldovenii cei mai solicitaţi de gagici, iar Nea Titel nu era în graţiile lu' Tamba. Tamba era directorul Neagu, Dumnezeu să-l odihnească şi pe el, un om minunat, aparent un monstru dar în realitate un copil supărat.
Vestea că Nea Titel va fi dirigul nostru am primit-o în prima zi de practică agricolă. Stăteam ca nişte fraieri în curtea şcolii, cu fundurile pe găleţi, parcă eram de la orfelinat. De noi urma să aibă grijă doamna Ilie, de la prelucrare. Când s-a făcut careul şi directorul a spus: Tovar'şu Dumitrescu va lua clasa de silvic..... am spart găleţile. Eram în delir. Din prima zi s-a simţit care sunt şefii. Am avut un spor nebun la adunat prune. Unul stătea lângă căruţă şi ne ponta. Fiecare dintre noi veneam cu găleata plină, o arătam pontatorului, o palmam discret pe după căruţă unde o predam altuia, la schimb cu o găleată goală, ăla prezenta şi el găleata plină... înţelegeţi, da?
Dintr-un unghi inofensiv ne privea dirigul, era geană pe noi, ca să ştie omul cu cine are de-a face. Şansa lui ar fi fost să renunţe la noi în ziua aia, şansa noastră a fost să n-o facă. Am avut două cazuri de tentative de exmatriculări, unul mi-a fost destinat mie, ce să fac, de mică am reacţionat nasol la injustitie pedagogică şi m-am trezit în unşpe metri-uri cu o profesoară, cea de chimie, Dumnezeu s-o odihnească. Cred că cel mai delicat moment din viaţa dirigului a fost decizia consiliului profesoral în legătură cu mine. Pe de-o parte era vorba de colega lor, profesoara, pe de altă parte eram eu, care aveam dreptate şi eram şi bună la carte. A fost un compromis, am scăpat cu şapte la purtare. Dirigul n-a mai fost la fel faţă de noi, după întâmplarea asta. A urmat aproape exmatricularea altui băiat, din motive de ceva nasol pe la internat, ceva cu o fată... ce dracu, şi pe vremea aia erau curvuştine, doar nu le-a inventat generaţia asta! Capac a pus Ionescu, când a luat-o-n ciocul opincii pe profa de mate. Ei, bine, Ionescu n-a intrat în bac. Nea Titel ne-a iubit aşa cum am fost, rebeli fără cauze. Când ne săpunea şi ne ameninţa că ne lasă, vorbea gura fără el. Ne-a dus doi ani, mai uşor i-ar fi fost să ducă un tren în braţe.
Habar nu am cum se cristalizează relaţiile dintre diriginţi şi elevi acum, probabil la fel, deşi natura cerinţelor şi ingerinţelor elevilor şi profesorilor  o fi diferită.
Habar nu am dacă emoţiile mai sunt aceleaşi la desemnarea dirigintelui
Un singur lucru trebuie că a rămas la fel: veşnicia  anului şcolar. 

I'm blue....

Nu-mi place  ziua mea de naştere care tocmai a trecut, nu-mi place toamna, urăsc frigul şi de-aia nu mai pot eu ce bloguri au mai apărut la Nehoiu. Normal, ce să apară interesant decât bloguri? Nu vă faceţi un obicei din a menţiona numele meu p-acolo că vă iau la nişte replici de nu nimeriţi gugălul . Încep cu nevestele fără ocupaţie şi termin cu diagnosticele voastre, că aşa am eu de obicei. Să mă lăsaţi dracului în pace, că sunt sătulă de răscolit căcat online. Stau să monitorizez eu trişti şi triste care se simt frustraţi şi care uită să bea apă când înghit pastile! Am de lucru, de mi-ar mai trebui două mâini şi încă un creier, că aşa am fost eu învăţată, să muncesc pentru fiecare leu în plus, nu să frec ţiparul şi să văd de unde dracu mai ciupesc un franc, sunt preocupată de ale mele. O singură explicaţie am să vă dau, pentru o promisiune pe care nu am putut să o onorez: nenorocitul de ziar local. Am vrut. Nu e de mine. Nu pot. La ziar, dragii mei, nu e ca la blog, să scriem ce ne duce sertăraşul cu maimuţe. La ziar e cu surse verificate, e cu declarţii, cu interviuri... e regim de jurnalism. In plus, dacă eu vreau să tratez, de exemplu, un subiect cum a fost incendiul din vara trecută, se supără toţi tarabagii pe mine şi suflecă din nas licenţiatele lor de neveste unsuroase, când trec prin faţa lor, de zici că execut lucrări agricole cu ziua la ei pe plantaţie. Înţelegeţi? Dacă vreau să scriu despre oricine, vor apărea intervenţii, prieteni de-ai prietenilor care mă vor ruga frumos, mă vor înjura, aşa că de ce dracu să îmi pun eu toată planeta în cap? Da, dacă am deranj în cazarmanent, reacţionez. Refuz încontinuu solicitări de colaborări la ziare tocmai pentru că nu pune nimeni şaua pe mine, nu mă văd executând în patru labe politici editoriale. Altfel, am multă treabă. Am înţeles, vă place cum scriu, dar nu întotdeauna vă place ce scriu. Asta e, e blog, nu Biblioteca Congresului. O să mai scriu, pentru că vine toamna, serile sunt lungi, eu am o dispoziţie romantică, n-am mai avut-o de 115 ani, ce să facem, se pare că e vremea romantismului la mamuţi... M-aş duce într-o pădure, să stau într-o cabană, fără curent, fără televizor, fără computer, măcar 3 zile.
Dacă ştiţi vreo astfel de locaţie, să mă anunţaţi.