uşa de la intrare

marți, 16 iunie 2015

Garçon, înc-o tinerețe și de restul, caramele!

Pentru colegii mei, Nicu Frâncu, Titi Avrigeanu și pentru  toți cei care nu au putut fi prezenți la reîntâlnirea promoției 1985.


              Un talmeș-balmeș de emoții și prea puțin aer, așa a-nceput ziua de sâmbătă. Mă uitam la cămașa necălcată și mă gândeam, ca în povestea cu drobul de sare, că dacă o calc eu, sigur o s-o distrug. 

          M-am uitat a mia oară la dulapul cu pantofi și i-am scos totuși pe cei roșii, pentru școală, ei mă duc singuri când mie mi se taie picioarele, plus că așa am enervat-o pe doamna de geografie, când m-a dat afară de la oră, cu sandalele de Guban. I-am  pomenit încă o dată, pe Rădoi și pe Cristina, într-un context biblic, căci pe ei i-a mâncat în nostalgie să ne revedem după 30 ani, mai ales pe Rădoi, pe care, la începutul primăverii l-a pălit astenia și m-a sunat. Știți cum e la bucureșteni, ei nu-s cu verdele fagului și cu mâțișorii răchiților, n-ascultă ”Au înnebunit salcâmii” la semafor, ei o ard social. M-a luat pe ocolite, că așa era și-n liceu, până apuca să-ți spună că a luat foc ceva, se făcea totul scrum. Că el ar vrea să-și vadă colegii, că-i e dor de noi...
          Cerul cădea pe mine, bucăți-bucăți. Zic:
          - Rădoi, stai așa că nu prea s'tem mulți disponibili, că unii-s așa, unii pe dincolo, că n-am timp să-i caut pe toți, că nici nu știu de unde să încep...
          Ete, na, ți-ai găsit să nu știu eu de unde să încep ceva, dar începeam să mor câte un pic, mi-era atât de frică să mă-ntâlnesc cu ei!
          Așa că a picat totul pe Cristina, ea nu știe să refuze, draga de ea; nu pe noi. Probabil că încă mai păstrează calmul ăla vecin cu deprimoza, de pe vremea când insista să-i plătim cotizația la UTC.
          Manole, Manole, cum ți-am înțeles eu disperarea, abia după 30 ani! Cum m-am mai rugat eu să concentreze Dumnezeu toate tăriile cerului și ale pământului, să livreze vreo 10 piedici, ca să nu se întâmple întâlnirea!
          Cum să le spun eu că de-a lungul vieții, nimic n-a mai fost atât de frumos ca în liceu, că tare n-aș vrea ca ceva sau cineva să aducă atingere amintirilor mele frumoase?
...
          La ora 13 am urcat scara liceului și-am zis: d-apoi, dacă am ajuns până aici, trebuie să fac tot posibilul să fiu eu, aia de mă țin ei minte. 
          La ora 14 s-a umplut clasa dintr-o dată, nici nu mai aveai când să bocești.

          Pe  Rădoi îmi venea să-l mai iau un rând la palme, nu s-a schimbat deloc, putea veni lejer îmbrăcat în uniforma de atunci. Pe Marian Baniță l-aș putea recunoaște doar după voce, deși nici el nu s-a schimbat prea mult. Petrică Baniță a avut noroc că a intrat odată cu Marian, așa l-am dibuit. La Valerică Baciu am avut un dubiu, iar el mi-a zis: tu ești Cristina! 

          Dan Ionescu e la fel de mucalit, am râs cu lacrimi. Venise să se-mpace cu domnișoara de mate, care nu l-a băgat în bac, doar că domnișoara nu ne-a onorat festivitatea.
          Am fost prezenți 17 din 34, de la XII-C. De la A a fost doar o fată, iar de la B au fost vreo 6. Nu l-am recunoscut pe Costel Coman de la B, pe Ninel Dumitru l-am recunoscut imediat, la fel și pe Gabi Dragu (băiatul, căci fata a lipsit).

          Când ne-am așezat în bănci și profesorii la catedră, aș fi vrut să treacă 473 de buldozere și 827 de cilindri compresori peste mine, m-aș fi simțit mai relaxată.
          Doamna de franceză a strigat catalogul, în lipsa domnului diriginte. Nea Titele, ne-ai lipsit cum nu putem să-ți spunem din vorbe! Ne-au lipsit toți cei care au ostenit prea repede: Domnul Briciu, Domnul Director Neagu, Doamna Georgescu de biologie, Domnul Diriginte Dumitrescu, Dinu pedagogul, dragul nostru Marius.
          Fiecare și-a făcut rezumatul vieții, în aceste momente am regăsit mimica și gesturile fiecăruia. Lui Rădoi i-a lipsit pixul din mână, dar răsucea un pix imaginar, totuşi. În fața profesorilor, toți am fost ca pe vremuri, la lecție; nepregătiți.

          Jumate din ei au copiii doctori sau viitori doctori. Cealaltă jumătate, copii prin alte facultăți. La români, asta e legea fundamentală a părintelui responsabil, să-și împingă copilul mult înainte, să-l ajute să ajungă mult mai departe decât a putut el. Ăsta e absolutul pentru el, părintele, copilul să-i ajungă Domn.

          Am mai risipit emoțiile, tot dragii de profesori ne-au ajutat. Acum 30 ani erau tineri și entuziaști, navetiști de București și de Buzău, s-au dat jos dintr-o rată în centrul comunei, având în mână câte o valiză cu cărți. În bănci îi aşteptam noi, loazele, crezând c-o să-i fentăm. N-a mers. 
          Toți aveam în față o tinerețe care țopăia joc de iele zbuciumat și nebun...
          Ne-am mutat la restaurant. Cum să zic, ca să mă-nțelegeți? De cum am intrat pe ușă, metamorfoza a fost scurtă și rapidă. Ca-n basme. Ne-am dat de trei ori peste cap și ne-am trezit acum 30 ani. Transcendere, transgresare, magie? De toate.

DJ a fost Florin Briciu, cel care dădea discotecă la vremea aia, în cămin la Lunca Priporului. Tot, tot, tot ce ascultam și dansam pe vremea aia, am dansat acum. Toți. A fost nebunie generală. Nu manele, nu Pinguin. Am experimentat totuși ceva ciudat, numit Mușamaua, la început am fost uluiți, apoi imediat curioși și ne-a ieșit experimentul. Vecinul Marin de peste gârlă de pensiune mi-a mărturisit că am cântat mai tare decât interpreții și cunoaștem repertoriul. 
          Țuica a fost perfectă iar vinul de la Vișan, ambrozie pentru zei! De aia am și dansat toți așa de mișto. Nimeni n-a stat jos, ne mai izgonea Florin la mâncare, căci nu ne dădeam duși.
Profii au fost foarte încântați, noi la fel. 
          A doua zi ne-am adunat la potroace, tot la Roza, apoi i-am condus pe fiecare. Plecau înapoi la treburile lor, la viețile lor. Ăsta a fost un alt moment greu. Tot după 30 ani înţelegeam ciclicitatea romanului Baltagul.
          S-a terminat prea repede. A fost mai întâi seară, apoi s-a făcut dimineață și am pornit către următorii 30 ani.
Later edit: au lipsit oltenii, iar noi am uitat de piesa preferata a lui Florescu: frunzuliță de susai, și-a luat soacră-mea cai! Și-a amintit de ea Cristina, când ne îndreptam către casă, la 3 dimineaţa, cu pantofii-n mână.

duminică, 5 aprilie 2015

Individul și gloata

Dincolo de sărbătoare, de praznicul Intrării Domnului în Ierusalim, se află pilda puterii de decizie a gloatei. În contextul în care am ales s-o evidențiez, nici nu merită denumirea de mulțime. Gloată.
Singurul moment glorios și fastuos din viața pământeană a lui Iisus este Intrarea în Ierusalim, pe spinarea asinului. Onoruri ca pentru un veritabil împărat, gloata, în delir admirativ: Osana, bine este cuvântat!
După nici o săptămână, aceeași gloată striga, sub o altă formă de delir: LUAȚI-L ȘI RĂSTIGNIȚI-L !

miercuri, 1 aprilie 2015

Dacă funcţia nu poate fi doamnă, să transformăm doamna în funcţie.

Misoginismul social impune nişte reguli mucegăite, inspirate din râvna fără de epuizare a celor 3 evanghelişti ai unei perioade detestate: Marx, Engels şi mai ales Lenin. La ăştia, poate mai puţin la Marx, care propovăduia socialismul ştiinţific dar se mai scăpa prin teze cu ceva idei capitaliste, toţi erau proletari, tovarăşi, camarazi,  "Omu(i)e mai presus de toate" şi muierea nu e om, deci ea nu există dpdv al clasificării socio-profesionale. Adică, mai pe româneştelea, nu spunem: doctoriţă, profesoară, ingineră, directoare, nici măcar atunci când funcţia este precedată de substantivul folosit ca termen de politeţe, "doamnă".  Nu avem voie să spunem doamna doctoriţă, doamna profesoară, doamna ingineră, ci doamna doctor, doamna inginer, doamna bărbat, pentru că aşa au stabilit nişte plicurici. Funcţia moare-nţepenită-n reguli sociale, nu se acordă în gen sau caz, că e necaz.
Pe de altă parte, în cazul anumitor funcţii, măricele şi amplasate la vârful pirami(z)dei soaciale, sună bine să ţi se spună "doamna ministru", dintr-o dată parcă ţi-au crescut şi coaie, le simţi cum atârnă.
Mă apropii tiptil de problema care m-a intrigat.
Dacă există masculul alfa într-o funcţie reprezentativă, parcă nici coaiele lui nu stau liniştite şi vrea s-o propulseze pe femela pe de lângă el, indiferent de statutul pe care-l poartă ea. De la boarfă la soţie legitimă, femeia vrea să fie ca păduchele-n frontline, să ştie lumea că ea există şi deasupra feţei de masă, nu doar dedesubt (în cazul amantelor), şi are şi ea implicare socială, în cazul soţiilor.
În plină expansiune a statului de tip poliţienesc, când nici o instituţie nu mai are activitate reală, în afară de balotat documente care trebuie să ajungă la DNA, unii se gândesc cum să consilideze instituţia Primei Doamne. Extraordinar, era exact ce ne lipsea! În primul rând, denumirea e nefericită rău de tot. Primele doamne, de plictiseală sau de kiki mentosane şi de doi lei bomboane, se vâră în acţiuni caritabile pentru că dau bine, dar nu ne-am dilit la cap să le suim pe nişte socluri şi să le facem marmorigene. Adică, dacă n-a mers cu înfiinţarea cabinetului de control al primului ministru, de ce dracu ar merge cu instituţia primei doamne?
Toată lumea e sătulă de prime doamne, prime surori, prime ţiitoare. Conştiinţa colectivă acceptă ideea de doamnă doar în metru individual, particular, nu asociat cu puterea.