Un talmeș-balmeș de emoții și prea puțin aer, așa a-nceput ziua de sâmbătă. Mă uitam la cămașa necălcată și mă gândeam, ca în povestea cu drobul de sare, că dacă o calc eu, sigur o s-o distrug.
M-am uitat a mia oară la dulapul cu pantofi și i-am scos totuși pe cei roșii, pentru școală, ei mă duc singuri când mie mi se taie picioarele, plus că așa am enervat-o pe doamna de geografie, când m-a dat afară de la oră, cu sandalele de Guban. I-am pomenit încă o dată, pe Rădoi și pe Cristina, într-un context biblic, căci pe ei i-a mâncat în nostalgie să ne revedem după 30 ani, mai ales pe Rădoi, pe care, la începutul primăverii l-a pălit astenia și m-a sunat. Știți cum e la bucureșteni, ei nu-s cu verdele fagului și cu mâțișorii răchiților, n-ascultă ”Au înnebunit salcâmii” la semafor, ei o ard social. M-a luat pe ocolite, că așa era și-n liceu, până apuca să-ți spună că a luat foc ceva, se făcea totul scrum. Că el ar vrea să-și vadă colegii, că-i e dor de noi...
Cerul cădea pe mine, bucăți-bucăți. Zic:
- Rădoi, stai așa că nu prea s'tem mulți disponibili, că unii-s așa, unii pe dincolo, că n-am timp să-i caut pe toți, că nici nu știu de unde să încep...
Ete, na, ți-ai găsit să nu știu eu de unde să încep ceva, dar începeam să mor câte un pic, mi-era atât de frică să mă-ntâlnesc cu ei!
Așa că a picat totul pe Cristina, ea nu știe să refuze, draga de ea; nu pe noi. Probabil că încă mai păstrează calmul ăla vecin cu deprimoza, de pe vremea când insista să-i plătim cotizația la UTC.
Manole, Manole, cum ți-am înțeles eu disperarea, abia după 30 ani! Cum m-am mai rugat eu să concentreze Dumnezeu toate tăriile cerului și ale pământului, să livreze vreo 10 piedici, ca să nu se întâmple întâlnirea!
Cum să le spun eu că de-a lungul vieții, nimic n-a mai fost atât de frumos ca în liceu, că tare n-aș vrea ca ceva sau cineva să aducă atingere amintirilor mele frumoase?
...
La ora 13 am urcat scara liceului și-am zis: d-apoi, dacă am ajuns până aici, trebuie să fac tot posibilul să fiu eu, aia de mă țin ei minte.
La ora 14 s-a umplut clasa dintr-o dată, nici nu mai aveai când să bocești.
Pe Rădoi îmi venea să-l mai iau un rând la palme, nu s-a schimbat deloc, putea veni lejer îmbrăcat în uniforma de atunci. Pe Marian Baniță l-aș putea recunoaște doar după voce, deși nici el nu s-a schimbat prea mult. Petrică Baniță a avut noroc că a intrat odată cu Marian, așa l-am dibuit. La Valerică Baciu am avut un dubiu, iar el mi-a zis: tu ești Cristina!
Dan Ionescu e la fel de mucalit, am râs cu lacrimi. Venise să se-mpace cu domnișoara de mate, care nu l-a băgat în bac, doar că domnișoara nu ne-a onorat festivitatea.
Am fost prezenți 17 din 34, de la XII-C. De la A a fost doar o fată, iar de la B au fost vreo 6. Nu l-am recunoscut pe Costel Coman de la B, pe Ninel Dumitru l-am recunoscut imediat, la fel și pe Gabi Dragu (băiatul, căci fata a lipsit).
Când ne-am așezat în bănci și profesorii la catedră, aș fi vrut să treacă 473 de buldozere și 827 de cilindri compresori peste mine, m-aș fi simțit mai relaxată.
Doamna de franceză a strigat catalogul, în lipsa domnului diriginte. Nea Titele, ne-ai lipsit cum nu putem să-ți spunem din vorbe! Ne-au lipsit toți cei care au ostenit prea repede: Domnul Briciu, Domnul Director Neagu, Doamna Georgescu de biologie, Domnul Diriginte Dumitrescu, Dinu pedagogul, dragul nostru Marius.
Fiecare și-a făcut rezumatul vieții, în aceste momente am regăsit mimica și gesturile fiecăruia. Lui Rădoi i-a lipsit pixul din mână, dar răsucea un pix imaginar, totuşi. În fața profesorilor, toți am fost ca pe vremuri, la lecție; nepregătiți.
Jumate din ei au copiii doctori sau viitori doctori. Cealaltă jumătate, copii prin alte facultăți. La români, asta e legea fundamentală a părintelui responsabil, să-și împingă copilul mult înainte, să-l ajute să ajungă mult mai departe decât a putut el. Ăsta e absolutul pentru el, părintele, copilul să-i ajungă Domn.
Am mai risipit emoțiile, tot dragii de profesori ne-au ajutat. Acum 30 ani erau tineri și entuziaști, navetiști de București și de Buzău, s-au dat jos dintr-o rată în centrul comunei, având în mână câte o valiză cu cărți. În bănci îi aşteptam noi, loazele, crezând c-o să-i fentăm. N-a mers.
Toți aveam în față o tinerețe care țopăia joc de iele zbuciumat și nebun...
Ne-am mutat la restaurant. Cum să zic, ca să mă-nțelegeți? De cum am intrat pe ușă, metamorfoza a fost scurtă și rapidă. Ca-n basme. Ne-am dat de trei ori peste cap și ne-am trezit acum 30 ani. Transcendere, transgresare, magie? De toate.
DJ a fost Florin Briciu, cel care dădea discotecă la vremea aia, în cămin la Lunca Priporului. Tot, tot, tot ce ascultam și dansam pe vremea aia, am dansat acum. Toți. A fost nebunie generală. Nu manele, nu Pinguin. Am experimentat totuși ceva ciudat, numit Mușamaua, la început am fost uluiți, apoi imediat curioși și ne-a ieșit experimentul. Vecinul Marin de peste gârlă de pensiune mi-a mărturisit că am cântat mai tare decât interpreții și cunoaștem repertoriul.
Țuica a fost perfectă iar vinul de la Vișan, ambrozie pentru zei! De aia am și dansat toți așa de mișto. Nimeni n-a stat jos, ne mai izgonea Florin la mâncare, căci nu ne dădeam duși.
Profii au fost foarte încântați, noi la fel.
A doua zi ne-am adunat la potroace, tot la Roza, apoi i-am condus pe fiecare. Plecau înapoi la treburile lor, la viețile lor. Ăsta a fost un alt moment greu. Tot după 30 ani înţelegeam ciclicitatea romanului Baltagul.
S-a terminat prea repede. A fost mai întâi seară, apoi s-a făcut dimineață și am pornit către următorii 30 ani.
Later edit: au lipsit oltenii, iar noi am uitat de piesa preferata a lui Florescu: frunzuliță de susai, și-a luat soacră-mea cai! Și-a amintit de ea Cristina, când ne îndreptam către casă, la 3 dimineaţa, cu pantofii-n mână.
Ne-am mutat la restaurant. Cum să zic, ca să mă-nțelegeți? De cum am intrat pe ușă, metamorfoza a fost scurtă și rapidă. Ca-n basme. Ne-am dat de trei ori peste cap și ne-am trezit acum 30 ani. Transcendere, transgresare, magie? De toate.
DJ a fost Florin Briciu, cel care dădea discotecă la vremea aia, în cămin la Lunca Priporului. Tot, tot, tot ce ascultam și dansam pe vremea aia, am dansat acum. Toți. A fost nebunie generală. Nu manele, nu Pinguin. Am experimentat totuși ceva ciudat, numit Mușamaua, la început am fost uluiți, apoi imediat curioși și ne-a ieșit experimentul. Vecinul Marin de peste gârlă de pensiune mi-a mărturisit că am cântat mai tare decât interpreții și cunoaștem repertoriul.
Țuica a fost perfectă iar vinul de la Vișan, ambrozie pentru zei! De aia am și dansat toți așa de mișto. Nimeni n-a stat jos, ne mai izgonea Florin la mâncare, căci nu ne dădeam duși.
Profii au fost foarte încântați, noi la fel.
A doua zi ne-am adunat la potroace, tot la Roza, apoi i-am condus pe fiecare. Plecau înapoi la treburile lor, la viețile lor. Ăsta a fost un alt moment greu. Tot după 30 ani înţelegeam ciclicitatea romanului Baltagul.
S-a terminat prea repede. A fost mai întâi seară, apoi s-a făcut dimineață și am pornit către următorii 30 ani.
Later edit: au lipsit oltenii, iar noi am uitat de piesa preferata a lui Florescu: frunzuliță de susai, și-a luat soacră-mea cai! Și-a amintit de ea Cristina, când ne îndreptam către casă, la 3 dimineaţa, cu pantofii-n mână.
