Toată Săptămâna Mare stăteam în cimitirul din curtea bisericii, dregeam mormintele peste care mai trecuse încă o iarnă (rece cu rece nu se-nțelege). Pentru copiii de la țară, cel mai complex loc de joacă, răspunzând tuturor cerințelor, este cimitirul satului. Noi nu detectam nimic sinistru, fantome nu existau decât în Scoția, așa că cimitirul era raiul, pentru orice fel de joc. Liniște, cazemate strategice, obstacole, logistică berechet. Nu distrugeam nimic, dealtfel părintele Sturzoiu era geană pe noi. El, ciudat, mergea la biserică în fiecare zi, până după-amiaza, ca la orice serviciu. Lucra mult, scria la masa de piatră de sub teiul din curtea bisericii. Nu ne-a izgonit niciodată, nu ne-a certat niciodată, nici când mai nimeream călimara cu mingea...
Încercam să nu zicem prostii, ocoleam cuvântul drac cât puteam, deși nu prea puteam. Maximum de aroganță era când jucam : la popa în poartă, e o pisică moartă...
Mormintele la țară se delimitau cu pietre rotunde, cărate de la gârlă, pe care apoi le spoiam cu var alb. Mutam flori de la un mormânt la altul, după bunul plac și după trebuință, acolo nu se considera furat, era un fel de proprietate colectivă. Toată lumea avea aceleași flori. Mai venea câte o cucoană fițoasă, de la oraș, cu flori deosebite pentru răposații ei, dar se mențineau deosebite doar un sezon, pe urmă deveneau comune.
Părintele Sturzoiu nu râdea sonor sau cu gura deschisă, niciodată, dar zâmbea frumos și, când zâmbea, își scotea ochelarii. Pe nimeni altcineva n-am mai văzut să facă gestul ăsta.
După ce terminam de spoit pietrele pe la mormintele noastre, părintele ne lua cu el prin cimitir și ne arăta câte un mormânt special:
- Uitați, aici e Mădălina, o fetiță de 6 ani... Aici e un băiețel, Dudu...
Crucile abia li se mai vedeau dintre buruieni. Nu mai aveau pe nimeni în sat, părinții se mutaseră la oraș. Ne organizam imediat și le făceam în câteva ceasuri niște morminte, brici! Erau ca și prietenii noștri, parcă ne-am fi cunoscut. Peste povestea spusă de părintele, mai adăugam noi câte ceva.
Seara Prohodului era cea mai frumoasă, era a noastră, a copiilor, ne băgam pe sub Sfântul Epitaf de zeci de ori. Băieții se mai uitau pe sub fustele babelor, noi le mai picuram ceară pe batic, chestii din astea liturgice.
Noaptea Învierii era mult prea solemnă pentru noi, nu ne prea dădeam în vânt după ea. Trebuia să port rochie și să stau cuminte 4 ceasuri. Dar momentul în care părintele Sturzoiu ieșea în fața bisericii și ne chema să luăm Lumină, era absolutul vacanței de Paște. Avea o lumânare groasă, de o culoare pământie, bujori albi și roșii legați pe ea, și toți treceam și ne aprindeam lumânările de la el. Toți. Avea o răbdare de pământ.
Ah, nu, nu-și aducea lumina de la Ierusalim,cu charterul. O aprindea el, în Altar, căci asta era misinea lui, să ia lumină din lumină.
Slavă Domnului că nu ne-a spus niciodată la slujba de Înviere că masa luminii în repaus este zero și că e purtătoare de memorie, modificându-și astfel, masa. Pentru asta existau profesorii de fizică, pe care, recunosc, nu i-am iubit ca pe părintele Dumitru Sturzoiu.
...
Deși, despre asta este Învierea, despre lumina purtătoare de memorie...
