Atunci când nu înţelegem un fenomen, nu înseamnă că mecanismele prin care s-a produs sunt inexplicabile sau ermetice. Nici secrete nu sunt, pentru că foarte puţine sunt lucrurile care se dezvolta sau se conservă în secret. Neînţelegerea poate să derive din neştiinţă şi mai ales din refuzul de a cerceta natura lucrurilor.
Asist neputincioasă, ca şi cei asemeni mie, deschişi la minte şi mai ales greu de manipulat intelectual, la nişte lucruri înfiorătoare, care nu mai au de-a face cu economia sau cu socialul ţării ăsteia, ci doar cu politica; o politică prelucrată dincolo de limita absurdului.
Am putut să înţeleg mecanisme , de la brut la extrafin, care fac parte din motorul puterii, dar, când mi se dă cu istoria peste ochi, nu mai înţeleg nimic. Nici măcar nu mai simt furie, ca în vremurile bune! Simt că dintr-o dată s-a lărgit în jurul meu un vid...
N-am simpatizat în şcoală sau în tinereţe cu istoria, pentru că vârsta tânără nu face loc nici măcar noţiunii de istorie, în conştiinţa individului. Nimic din universul unui tânăr nu e grevat de istorie.
Însă, de o vreme bună încoace, determinată de un concurs de împrejurări în care m-am antrenat personal, am luat maldăre de cărţi de istorie şi-am "concasat"; autori grei, istorici de tip platinum, care s-au încăpăţânat să scrie istoria pură, nealterată de diverse regimuri.
Cel mai mare adevăr, care poate să-ţi cultive o dragoste imensă pentru neamul tău, este istoria. Ce frumoasă istorie avem!
Şi cât e de crudă realitatea prezentului în care asistăm înspăimântaţi, la capătul fiecărei zile, la evenimente şi declaraţii halucinante, la proiecte aberante, care se vor duce la îndeplinire doar pentru că ele depind de o nenorocită de aritmetică electorală. Asta vrea majoritatea! Care majoritate?
Nimic din ceea ce mă tulbură acum, dureros de tare, n-o să detaliez. Şi nu din teamă. Nu îmi însuşesc sentimente de genul acesta, deşi am învăţat din experienţa altora că nu-i deloc de glumă cu anumite lucruri, iar acolo unde frâiele sunt scăpate, greu se mai poate redresa situaţia.
Îmi rămâne doar mulţumirea că am conştiinţă, o valoare pe care nimeni nu ne-o poate strivi sau înlătura, indiferent care ar fi instrumentul de represiune.
Cam acesta ar fi motivul pentru care n-am mai postat nimic nou, în ultimele câteva săptămâni. Am obişnuit cititorii cu un stil anume şi acum nu pot să-l îmbrac în cuvinte.
Simt, cum spunea un personaj din seria Harry Potter, că totul parcă a îngheţat şi n-o să mai fie niciodată fericire pe pământ.
Mă încăpăţânez să-mi învăţ istoria şi mai ales, să n-o uit. Săptămâna trecută a fost Dan Puric pe acasă, acel acasă pe care îl ştiţi fiecare şi-l simţiţi în toată fiinţa. L-am întâlnit pe la Valea Neagră, cu undiţa în mână. Se umplea de viaţă, între apă şi munte. Îmi venea să-i zic: Bre, Maestre, lasă naibii undiţa aia, că şi-aşa nu prinzi nici un biban ( s-a prins peşte "la bătaie" zilele trecute, şi acum nu mai trage o lună) şi hai să ne vorbeşti vreo 4-5 ore despre ce-avem noi mai frumos şi mai curat în naţia asta. N-am îndrăznit însă. Omul venise, ca în fiecare vară, să se odihnească. Şi, sincer, îmi era şi frică să deschid cutii de Pandore . Căci asta a devenit viaţa noastră, un lung şir de cutii de Pandore, care-şi deschid singure capacele, neinvitându-ne la vreo formă de luptă sau la vreun act de rezistenţă, pentru că ştim sigur: O să trecem şi peste astea! Vom face din ele istorie!
