Trecuse şi august, dar vara se înghesuia prin toate colţurile, nu se dădea deloc dusă. Era o invazie de ţânţari, organizaţi decimal, dupa sistemul armatei lui Genghis Han: în fiecare seară, zece ţânţari scârboşi îmi atacau dormitorul şi, dimineaţa mă găsea sărind ca mingea, cu pliciul în mână. Vecinii îşi aduseseră lemnele pentru iarnă şi se încinsese campionat de drujbe pe stradă.
Mi-am făcut bagajele şi m-am uitat pe unghiul de navigaţie; arăta spre Măgura. În două ore săream, regulamentar, peste poarta lu' văr-miu. Nimeni acasă, ca de obicei. În bucătăria de vară , pe plită, zăcea o oală cu porumb fiert. Iau vreo trei bucăţi şi ies la poartă, pe canapea. La Măgura, dacă nu respecţi programul de canapea, eşti degeaba!
Socializez cu vreo câteva vecine, aşa, subţire, că nu era încă ora de dezbateri sociale.
Apare văr-miu. Dinspre district se apropia şi nevastă-sa. Zice el:
- Voiam să te sun, că-s totuna de emoţii!
- Ce naiba ai, doar n-ai câştigat la loteria vizelor?!
- Nu! Te iau pe ocolite: Am alt tătic !
- ???!!!
- Fă, adă o juma de rachiu din ăla de gutui, că asta e proastă la şocuri, plus că, dacă a trăit atâta timp singură, ca nea Silică, nu înţelege nevoia de cămin, de familie!
- Mă, tu eşti sănătos? Cum dracu să ai tătic, că tac-tu e cu drepţii de când cucii!
- Fă, stai să vină aia cu niscai udătură din beci, ca să ne înţelegem omeneşte.
...
- Deci, situaţia e aşa: Mămica s-a măritat ! (n.a. : "Mămica" are 70 de ani). În concluzie, ai şi tu un nou unchi.
- Aaaaa, zic, da' ştiu deja!
- Ţi-a zis copchiii pe mes?
- Nu, dar ştiu de anul trecut, nu se mutase la un nene la Costeşti?
- Asta era anul trecut. A venit înapoi, pe toamnă, cu un sac de vinete, doi de varză şi un deca de vin din ăla cojănesc; agoniseala pe trei luni. A suferit vreun sfert de oră şi până seara era bicicleta poştaşului la ea pe prispă... Am simţit io o ofensă, ca fiul cel mare al familiei, şi i-am aruncat bicicleta în gârlă. Nu-mi necinsteşte mie mama toţi pripaşii!
- Mă, ce să zic, e viaţa ei, i-o fi greu singură!
- Ce vorbeşti fă, să mă ia pe mine toţi în ciocu' opincii, la serviciu, că am câte un tătic pe lună?
- Aşa, şi deci, unde-i mă-ta acu'?
- La Buzău, cu pretindentu', să-şi ia nişte plăpumi şi ceva de aşternut, că cât a lipsit de acasă a plouat pe lângă horn şi i-a distrus tot p-acolo, a mucegăit.
- Şi ăsta cine e, e dup-aici?
- Da, a fost fierar; vădan. Hai, să fim sănătoşi, ia o gură de rachiu şi să mergem să mâncăm ceva.
...
Vin şi copiii de la fotbal:
- Tată, a zis tanti Cica să vă duceţi pe la ea, mai pe seară, că face gogoşi!
Mă bucur, în sinea mea, mi-era poftă de gogoşile lu' tanti Cica, făcute cu cana.
Văr-miu mă simte:
- Nu te bucura prea tare, că s-a dărâmat şi asta de tot! Toată ziua e cu jumatea de tescovină după ea. Ultima oară , când a făcut pomană lu' fii-su, a făcut borş de peşte şi a fiert peştele înainte de legume, vreo trei ore, de-a ieşit un balbaş de ciorbă, nu mai zici că fugea după popă prin curte, să-i dea şi la pachet un borcan!
Ne ducem totuşi la Cica, prea insistam.
O găsim sub şopron, curăţa porumb. Ne zice să ne aşezăm la masa din curte şi să servim gogoşi.
Mă cam formalizam, na, nu eram chiar de-a casei, aşa că dă văr-miu la o parte ştergarul de pe farfurie. Ies la iveală nişte coji de ceva...
- Bre, ce dracu s't astea, prescuri?
- Mă, zice baba, tu eşti râzător ca mă-ta, ia vezi! Alea-i gogoşi!
Râdea Cica, cu obrajii flăcări...
N-am putut mânca aşa ceva. Văr-miu a băgat vreo câteva în buzunar, pentru un experiment, cică, sau pentru o demonstraţie.
Mă întreabă baba cât stau pe la ţară, ca să mai vorbim si să-mi dea la plecare nişte pere scurte-n coadă. Îmi zice:
- Atâta numa mâine nu-s acasă, că mă duc să adun prunele alea roşii din Poduri.
Ţip:
- Ai prune roşii ??? Mâine îmi dai câteva să fac gomboţi !!!
Mă linişteşte văr-miu:
- Stai fă, calmă, că asta a vândut fâşia aia de pământ de când lumea, da' s-a rătuţit naibii, nu vezi că nici n-a pus ţaic în gogoşi? A adunat caisele de verzi, ca să le facă ţuică, nu mai e bună de nimic.
Scoate prescurile din buzunar şi i le aruncă lui Colţ, câinele, care a avut un moment de iritare după ce le-a mirosit.
Se însera şi peste partea aia de sat se întindea un miros de bulion fiert şi turte coapte pe plită. Ne cuprindea lenea. Îmi vine o idee:
- Vreau să fac felinar din lubene, ai pe ogor?
- Am, da' doar nu eşti bolnavă să iei de la mine ! Mergem mâine pe ţar'nă, au ăia o grămadă.
Se aude poarta trântindu-se. Venea mătuş-mea în vizită:
- Bravo fetică, tu să ţii nasu' pă sus, că parcă nu eşti şi din neamu' nostru, eşti numa de-a bozgorilor. Pe la mine de ce nu dai?
- Bre, de-abia am picat şi eu, plus că nu ştiu când eşti acasă, unde mai locuieşti....?!
- Hm, ţi-o fi suflat ăsta mare în ureche niscai prostii. Io nu poci trăi singură, că e greu ca vădană.
- Păi, am înţeles asta, bine că l-ai găsit pe nenea ăsta, ce să zic?
- Care nene?
- Ăsta din sat, ca să nu te mai duci după ei prin alte părţi!
- Hm, nu zic io că voi decât inventaţi? Nu mai stau cu el, că a venit fi-sa de la Mizil şi l-a luat. O bagaboantă, fi-sa! Am găsit altu azi, pe tren; om bun, cam peltic. M-a dus la piaţă la Gorbaciov şi mi-a luat plapumă şi o pătură frumoasă cu nişte cai care-aleargă prin apă. Omu şade la Ursoaia. Mă duc mâine să văz ce-i pe la el!
Văr-miu trăgea din ţigară, privind în gol, gândeai că-i Moromete.
Eu mestecam la nesfârşit o turtă. Avea acelaşi gust dintotdeauna, acelaşi miros de fericire simplă, curată, dar nu puteam înghiţi.
Se lăsase noaptea peste sat, cântau greierii şi recunoşteam, a mia oară, matricea veşniciei, acolo, la ţară.
