Ceremoniile de înmormântare nu mai au nimic sacru; cel puţin din partea participanţilor. Dincolo de actul religios este evenimentul social, la care trebuie sa aibă grijă toată lumea să îmbrace o anumită ţinută şi un anumit comportament.
Fetiţă, dacă vrei să te îmbraci ca Vasilca şi să te fâţâi pe lângă mort în cracii goi , short din jeans şi fuste transparente, înseamnă că ai o ţiglă lipsă, sau poate distinsa ta mamă, că toate problemele astea ale fetelor, în găoacea lor au explicaţia. Dacă refuzi să ai o apariţie decentă, atunci stai acasă, că nu e musai să-ţi vadă toată lumea varicele, flips-flopşii sau unghiile spoite în toate culorile. Există un dress code foarte riguros pentru înmormântări, acuma nu e musai să fie respectat până la şireturile pantofilor, deşi toţi bărbaţii ar trebui să aibă o cămaşă albă pentru aşa ceva, la fel şi copiii, iar femeile, sigur au ceva negru şi mai ales, fără decolteuri, crăpături şi sutiene vizibile. Răposatul era om bătrân, chinuit de o suferinţă îngrozitor de lungă, iar în jurul lui, în biserică, erau rusalce cu fel de fel de fuste transparente, bretele mai înguste decâte cele ale sutienului şi, mai ales, pălării. Deci au înnebunit toate cu pălăriile. Bre, tanti, pălăriile au un rost, au o etichetă, vin să întregească un tablou complet de femeie cochetă, la pălărie e musai să ai nişte materiale de calitate, la fel şi pentru restul ţinutei. Nu poţi să ieşi din ograda unde tocmai ce ai tocat la raţe, cu mâinile foarte murdare şi cu călcâiele murdare şi crăpate şi cu pălăria în fâşii de dantelă pe cap, că aşa vrei tu, ca să-i faci concurenţă lu Icsuleasca. Bine, poţi, dar te faci de toată Drăgaica şi uită toată lumea de mort.
Personal, m-a luat o stare de fierbere când am văzut că pe scaunele amplasate imediat lângă catafalc, în biserică, s-au aşezat nişte dive de-astea care nu aveau nici cea mai mică legătură cu mortul, sunt abonate la toate înmormântările doar ca să vadă ele ce ciorapi are mortul în picioare, dacă are pardesiul pe el, dacă e orarul mortuar de calitate... Poate familia, nevasta mortului, de atâtea zile nedormită, ar fi vrut să stea pe scaun lângă bărbatul ei, că atât îl mai avea aproape, O ORĂ! Nu, trebuia să stea mazurcile alea, să nu le scape vreun gest! Erau zeci de locuri libere în biserică dar, nu, ele trbuie să supervizeze tot! Mi-am făcut de lucru căutând cu privirea pe pereţii pictaţi superb, Familia Brâncovenilor. Personal, consider că Sfinţii Mucenici Brâncoveni sunt, de departe, cei mai autentici sfinţi pe care i-a dat neamul românesc. Să alegi moartea în locul convertirii la altă religie, dimpreună cu toţi cei patru fii ai tăi, e o chestie de sacrificiu suprem şi de respect faţă de botezul tău. În fine, nu mă puteam fâţâi în biserică să caut sfinţi pe pereţi, dar am preferat să părăsesc ceremonia când i-a sunat uneia telefonul. I se rupea ei vraiştea că erau doi preoţi în faţa catapetesmei, ea vorbea făcând cercuri largi prin stangaa naosului, baremi să fie şi văzută, nu doar auzită.
Cam aşa au ajuns ceremoniile de înmormântare. Slavă Domnului că nu mai sunt la modă bocitoarele plătite, cum era mătuş-mea Rădiţa, de ajungeau să plângă şi vrăbiile pe sârma de telegraf când se stârnea ea, în urma mortului. Grotescul este mai la îndemână, ne face viaţa mai uşoară decât sacrul, dar, măcar la ritul acesta al trecerii omului dincolo de viaţa pământeană, am putea să participăm cu ceva mai mult respect.
...
Am rămas doar cu doi vecini bărbaţi pe stradă, din cei care s-au mutat prima oară acolo, în casele muncitoreşti. Erau tineri, atunci îşi întemeiau familii. Au plecat pe rând, iar noi îi petrecem în chiloţi de jeans şi cu sutienele p-afară.
