Something old, something new, something green, something blue...

Nu este vorba de obiceiul americănesc al mireselor, de a purta în ziua nunţii ceva vechi, ceva nou, ceva împrumutat, ceva albastru şi un penny în pantof.Nici nu mă aflu la vârsta trenelor şi a tu-tu-urilor, şi nici nu regret că n-am purtat astfel de decoraţiuni. E mică seria lucrurilor regretate de mine, şi starea de mireasă nu e pe listă.
Nu comentez deci, prea mult obiceiul ăsta pe care l-au împrumutat miresele noastre, fără să stea să cugete dacă le place sau daca se simt bine, respectându-l. Ceva vechi, ar merge, vreo camee montată pe un inel de platină sau aur alb... Un penny în pantof îţi mai lipseşte, după o zi de stat în picioare, şi faza cu jartiera pe care o desface nefericitul mire cu dinţii, în văzul tuturor.... În viaţa mea n-am văzut ceva mai horror! Preferam nunţile în care miresei i se punea un batic pe cap. Mă rog, de gustibus... Nu sunt defel puritană, dar nu cred că aş sta pe un scaun în faţa a două sute de persoane, să-şi vâre unul capul sub rochia mea şi să-mi desfacă jartiera. În fine , mie mi-a venit a "something old, something new", având alte elemente:
Something old - sunt păpuşile Shrekului:
Berta şi Emil,














Nae şi Marghioala,













Şi păpuşa mea, Filip













Something new - este Căsuţa Piticilor, din grădină. Nu inseamna ca am gradina cu pitici. Doamne fereste! E vorba de un pavilion de vară, refacut dintr-un adapost, pe care mi l-am dorit şi pe care l-am amenajat recent. Cuptorul era deja proiectat, aşa că l-am lăsat acolo, că nu se ştie ce pitic arunc în el, într-o zi...








Something green, something blue, am intitulat fotografia asta pe care am capturat-o în curtea Ocolului Silvic Pârscov. Abia se vedeau toporaşii de sub un brăduţ. Îmi pare rău că m-au lăsat bateriile la aparatul foto, după ce am făcut poza; curtea Ocolului era foarte frumoasă, ca un parc. Se cam vedea că e Ocol Silvic pe acolo.
Sunt destul de aglomerată, ca să nu zic îngrămădită, în perioada asta, de-aia v-am luat cu abureala şi cu pozele.
Pentru cei care mă întreabă mereu de examenul auto, pot să vă precizez că după ce am luat examenul teoretic, am fost programată la traseu şi , cu o zi înainte de examen, m-am hotărât să nu mă duc, şi să amân două săptămâni. Ca să mă prezint, trebuie să simt eu că sunt Bună. Şi pe mine încă mă irită nervos intersecţiile giratorii, unde toţi demenţii şi toate tâmpitele oraliste cu beemveuri "cado" (cu permis inclus) intră ca pe câmp şi ies ca la incendiu. Eu nu pot să mă prezint la caterincă la examen. Dacă simt că nu stăpânesc intersecţiile astea dinamice, mai fac două-trei ore, până îmi dispare fobia. Nu am nici o jenă, nu am nici un sentiment de frustrare, că alţii s-au dus la examen după două zile de condus. Eu am nevoie să simt siguranţă când stau la volan.Sfaturi am primit gârlă, am mulţumit frumos pentru ele şi mi-am văzut de treaba mea.
Cred că e două noaptea! Ia să fac o parcare laterală în pat!

FĂ-ŢI O TRUPĂ DINTR-O LEAPŞĂ!

Foarte mişto leapşa de pe blogul lui Dacic Dracon! Dacic Dracon e tipul cu blogul "Ce p...ărerea mea". El a găsit leapşa la altul, am uitat la cine, şi arată cam aşa:
Daţi un click aici, şi apăsaţi "random article", în stânga.Titlul primului articol care vă pică la random, este numele trupei pe care o înfiinţaţi.
Băgaţi click apoi, aici
Apăsaţi "new random quotation", cam în josul paginii, şi ultimele 4-5 cuvinte ale ultimei cugetari de pe pagina, dau titlul albumului vostru.
Mai daţi un click aici:
şi după ce apăsaţi butonul albastru "reload", a treia poză e coperta albumului vostru.
Trupa mea, cu album cu tot, şi coperta album, arată aşa:













Dacă aţi încercat şi voi, daţi-mi un link să vă văd albumul! Poate-i dati un link si lui Dracon!
Succes în industria muzicală!

CAFEAUA CU NODURI...

...ŞI NEVOIA DE DR. LECTER

Cafeaua de dimineaţă a fost inventată ca să ne facă ziua frumoasă. Băutul cafelei a rămas, peste timp, un ritual pentru cunoscători.
Desigur, pentru mulţi, cafeaua de dimineaţă este un "tic", sau un reflex pavlovian.
Cei care se scoală în fiecare dimineaţă cu cinci minute mai târziu decât trebuie, o beau în fugă, în drum spre poartă, şi lasă ceaşca prin curte. Cei pentru care cafeaua funcţionează ca diuretic, o beau în drum spre baie. Cei care vor s-o savureze, şi totuşi n-au timp acasă, o iau după ei, în maşină.
De preferat e să n-o beţi acasă, că este întotdeauna însoţită de: "Vezi să duci copilul la frizer azi, să iei saci pentru găleata de gunoi şi să plăteşti telefonul, că ni-l taie de la reţea..." Aia nu mai e cafea.
Nici nu ştiu cum să mă apropii de subiect, de fapt, că resimt încă furie şi aş dori să tratez cât se poate de obiectiv problema.
E plăcut să poţi bea cafeaua într-o cafenea liniştită, cu muzică veche, decorată frumos, cu vreo 4-5 mese....dacă se poate, pe bulevard.
La noi nu e bulevard , iar la Bambuu nu s-a ridicat mira de sezon pentru terasă. O bem tot înăuntru, până una-alta. Iar sâmbăta, pentru că e zi de condus la Buzău, ne obişnuisem s-o bem la o cafenea de bulevard, veche şi celebră - BUCEGI - de pe Bulevardul Gării. Acolo se strâng toţi instructorii auto, cu elevii lor, şi mai discută legislaţie, reguli de circulaţie, probleme ivite la conducerea pe traseu, diverse. Acolo se adună şi surdo-muţii, care comunică într-un fel fascinant.
Cafeneau e mică, nu prea intimă, dar e a şoferilor, şi ne-am înscris şi noi în program, pentru că nu e cazul să faci nazuri gen: "Vai, eu n-am ce căuta la un loc cu şoferii", că, până una-alta, şoferii nu sunt chiar ăia de li se spunea pe vremea lu Ceaşcă :"neam de manivelă", ci sunt ăia în casta cărora nu poţi intra nici cu treij de mii de facultăţi migăloase, dacă nu ştii pe unde să mergi şi ce să faci cu pedalele.
Câteva sâmbete la rând, chiar a fost fain la cafenea, ajungeam la Buzău, intram, ceream un rând de cafele, bune, aromate, stăteam o juma de oră, făceam revista presei de specialitate şi plecam; mai vioi, mai motivaţi.
Sâmbăta trecută s-a întâmplat însă ceva ce m-a scandalizat violent, şi, ca o rezultantă firească, mi-a refăcut stocul de furie pe naţia asta din care facem parte, fără să putem să ne îndreptăm vreodată spre normalitate.
Ocupam o masă la fereastră, eu, cei trei colegi de volan şi domnul instructor. Sosiseră cafelele şi dădeam să ne aprindem primul rând de ţigări. Şi intră un dement în cafenea, un pitic urât şi crăcănat, îmbrăcat şi cu tricou, şi cu o cămaşă, şi cu hanorac, şi cu geacă de piele, cu tatuaje de ziceai că e Google Map Earth 4, şi cu un scandal pe el, de când a călcat pragul:" sunt nervos, azi am o zi proastă, şi aveţi grijă cum vă purtaţi, că amenda pentru deranjarea ordinii publice e patruj de milioane şi o dau...Gura că citesc ziarele!: Am îngheţat toţi din cafenea; eu personal nu de frică, pentru că e greu să găseşti ceva să-mi producă frică mie, dar am rămas stupefiată. La ora aia nu erau mulţi în cafenea, mă şi miram de ce, deşi era ora şoferilor.Poate plecaseră deja. Tipul era de-al locului, se vede treaba, că le spunea pe nume fetelor de la bar, iar pe băiatul care debarasa mesele l-a făcut de doi bani. Noi am tăcut brusc, nu mai puteam să ne spunem nimic, toţi am fi vrut să plecăm în clipa aia, dar am mai rămas câtva minute să ne terminăm măcar cafelele. Între timp, gibonul se luase de citit cu glas tare, chiar răcnind, din ziar. Se amuza de anunţurile de la Mica Publicitate. Cică; "I-auzi Stelo, vinde unu două kile de sodă caustică, patruj de lei! Altu vinde loc de veci la Dumbrava". Foarte şocant pentru mine să aud replica picoliţei: "Or fi în relaţie astea două anunţuri, mă!" Deci, spirituală picoliţa!
Colega mea a crezut că tipul s-a mai relaxat şi a început să spună ceva. Se auzea de la masa idiotului, şi ăla s-a simţit deranjat. A lăsat brusc ziarul şi s-a uitat spre masa noastră. Am făcut eforturi cosmice să nu mă ridic de la masă şi să plec, spunându-i în mers, fetei de la bar, să plătească domnul cafeaua mea, că dacă tot dă patruj de milioane pentru amendă , poate să dea trei lei pe o cafea. Repet, nu-mi era frică, eram o masă de furie şi de scârbă. Faţă de statul ăsta de doi bani, căruia îi plătim noi, law abiding citizens, taxe şi impozite şi pe aerul respirat, ca să ne putem simţi ameninţaţi de toţi criminalii, la fiecare pas! Sigur că am evaluat scurt situaţia, şi nu credeam nici o clipă că ăla e aşa de killer, era doar un borfaş care mergea la intimidare, văzând că suntem puţini şi străini de loc. Sigur că puteam chema discret poliţia, care l-ar fi găsit acolo, dar nu sunt deloc sigură că s-ar fi procedat cum trebuie, şi exclus să chem patronul. Dumnealui şi-a pus cafenea lângă gară şi autogară, nu-l interesează calitatea consumatorului, îl înteresează încasările. Am îndrăznit să dau numele cafenelei, poate să mă dea şi mama patronului în judecată pentru publicitate negativă, eu vă sfătuiesc să vă luaţi cafea la termos când plecaţi la Buzău, sau vă duceţi în cafenelele care au la uşă un smardoi cât dulapul, cu pulan de cauciuc şi pumni cât sfecla roşie. De-aia are nevoie societatea de câte un dr. Lecter, nu mă refer la mine, am precizat deja că mi-am ales user-name-ul ăsta din alte raţiuni, dar, acolo unde sistemul nu pătrunde, să pătrundă selecţia...
Nu pot să cred că o amărâtă de femeie de 65 de ani a făcut puşcărie pentru o raţă furată de la un vecin, faptă pe care şi-a recunoscut-o din prima, în faţa judecătoarei, cu ochii plini de lacrimi! Nu pot să cred că altă femeie, de 75 de ani a făcut pârnaie pentru un ţăruş mutat cu 10 cm, pe răzor, iar un bărbat a făcut o jumătate de viaţă puşcărie pentru o crimă care n-a fost comisă de el. După ce a ieşit, statul a ajuns la concluzia că nu era vinovat... Şi nenorociţii ăştia, lichelele şi lepădăturile astea parazite, umblă liberi, băgând spaima în lume! Se vedea că ăla era cu ştate vechi, nu era absolvent de Princeton...
Am simţit atât de acut nevoia de Dr.Lecter... Nu e o nevoie patologică, e alternativa sau chiar soluţia, din punctul meu de vedere, la teroarea la care suntem supuşi în ţara noastră, pe care, spre nemulţumirea guvernanţilor, nu vrem s-a sărbătorim cu fast şi majorete, de 1 Decembrie, ca americanii pe 4 Iulie. Nu vrem să mai sărbătorim nimic, pentru că suntem umiliţi în ţara noastră! Mâncăm pâinea cu noduri, bem cafeaua cu noduri....
Când îmi spunea Shrek să fiu ceva mai selectivă cu localurile pe care le calc, îl luam imediat la unşpe metri: "Bine că te-ai făcut tu mare prin Inter, Athenee, Marriot şi Orizont, ce să-ţi povestesc, mare fiţă!"
Nu e deloc fiţă, e de preferat să te duci unde au pază la uşă, unde se selectează clienţii, şi unde se scot în şuturi, dacă fac pe nebunii.
A fost ministru acum câţiva ani un tip de la penele, care s-a scăpat să spună că el ar cumpăra o insulă pentru infractori şi acolo i-ar deporta. Doamne, de ce l-or fi schimbat pe ăla, că ce promiţător se anunţa! Bine, mă rog, cred că tot el făcuse gafa cu GOOD POINT, la rege, dar măcar rezolva treaba cu infractorii!

Din pulbere de stele şi timp încremenit...

..se nasc amintirile.
partea I


M-am trezit de vreo oră, cu nişte lacrimi luuuungi şi cu multă nostalgie. Am visat-o pe învăţătoarea mea. Şi nu pot să nu scriu despre Ea, pentru că a fost a doua femeie adevărată din viaţa mea, după Mama.
M-au dat la şcoală când împlineam fix şase ani. Nici nu ajungeam la bancă, aveam o pernă specială făcută la tapiţerie, care mă înălţa câţiva centimetri, şi care era veşnic pe jos.
În prima zi de şcoală, toţi copiii erau însoţiţi de mame, numai eu şi Titi Nicoară eram cu taţii. Mama era cu frate-miu, la Liceul Pedagogic, în prima lui zi de liceu.
Şi pentru că festivitatea de deschidere dura prea mult, iar taţii sunt mai puţin interesaţi de festivisme din astea, au plecat la o bere la han, iar noi am rămas de bezmetici prin curtea şcolii vechi. Ne-a recuperat tanti Genia, femeia de serviciu şi ne-a dus în clase. În prima zi am plâns de m-am sufocat. Titi nimerise la învăţătoarea frumoasă şi bună, la doamna Petroiu. Eu, nu. Sufeream a doua frustrare, pentru că şi la grădiniţă, după un an făcut la Măgura, am venit la Nehoiu şi n-am picat la educatoarea tânără şi frumoasă, la doamna Coca Măntărău, căreia-i admiram rujul, am picat la cealaltă!!!
Mi-a ţinut supărarea două zile, pe urmă am fost fericită că am picat la învăţătoarea mea, la doamna Diamanta. Am iubit-o! Am adorat-o! Pentru că era (ea trăieşte şi azi, dar mă refer la vremea aia) o femeie foarte rece şi dură, exact pe măsura temperamentului meu. Avea o coafură specială, toată viaţa şi-a menţinut-o, şi era îmbrăcată foarte corect . Manichiura impecabilă, cu o culoare a lacului de unghii, pe care nu o văd foarte des. Un oranj dus înspre culoarea prafului de cărămidă. La fel era şi rujul. Era nuanţa ei preferată. Şi mai purta mult ocru.A fost foarte bine că am picat la ea, pentru că a fost singura care a putut să mă stăpânească.Avea pedagogia în ADN, nu în timpul liber, la apelul de seară, cum mai apar acum nişte cadre mai didactice... Nu eram un copil dezechilibrat, ci doar unul cu multă energie. Am stat în prima bancă, cu Titi Baciu, pentru că eram pitici amândoi. Apoi am stat cu un băiat sărac şi cu ceva probleme, care, între timp, a murit. Îşi dădea la nesfârşit cu un penar de lemn în cap, ca să ne distreze pe noi. Nu vreau să-i pomenesc numele. La fel, colegul meu din generală, cel alături de care apar în poza de 8 martie, a cedat la 40 de ani, in faţa greutăţilor vieţii, şi s-a stins...
Şcoala primară a fost cel mai reuşit experiment din viaţa mea, chiar dacă, atunci când eram a III-a, a avut loc cutremurul. Atunci s-a prăbuşit şcoala la pământ. La ora 10 seara eram cu tata, cu lanterna în mână, în curtea şcolii şi privem încremenită mormanul de moloz. La fel era şi sala de spectacole 23 August, unde am avut prima mea serbare, şi aia însoţită tot de un dezastru: inundaţiile. Abia am ajuns de la Băile Siriu, unde mă prinsese inundaţia. Tata l-a rugat pe directorul Costache de la Fabrică, să mă scoată din campusul izolat şi să mă aducă la Nehoiu, că era prima mea serbare , şi se lăsa cu premiu hotărât...
Doamna învăţătoare mă urechea de-mi dezlipea urechile, mă bătea la palmă şi mă punea la colţ, dar mi-a fost foarte dragă. Pe vremea aia nu se apela serviciul de urgenţă sau Protecţia Copilului, dacă o luai de la învăţător. Nu, pentru că făcea bine. Acum, vin acasă beizadelele şi urlă că au fost agresate.
La Gimnaziu am avut ca dirigintă, tot o femeie dură, pe doamna Bularcă. Nici pe ea n-am iubit-o din prima zi, dar am iubit-o dintr-a doua... Aveam cea mai tare dirigintă, pentru că organiza excursii, drumeţii, campionate de handbal şi noi eram privilegiaţi. Eram ai ei...
Doamne, ce mai cafteală ne dădea, când ne prindea că fugim de la Cor, sau de la Lucru Manual. La aste discipline era profesoară o femeie extraordinar de bună, o minune de femeie, doamna Boşneag, dar noi nu voiam la ora ei decât când făcea ciocolată de casă.
Cea mai tare experienţă din viaţa de Gimnaziu am încercat-o la CASA PIONIERILOR. Niciodată, never-ever, nu va mai fi Clubul Copiilor cum era atunci!
Ce de cercuri aplicative! La toate ne înscriam! Cel mai frecventat era cel al Doamnei Deliu, cea mai tare profesoară de Naturale. Naiba ştie ce făcea şi cum făcea, că toţi trăgeam la laboratorul dumneaei. Era fascinant ce vedeam şi învăţam acolo. Doamna era o femeie foarte ordonată şi meticuloasă, ţinea laboratorul cu toate exponatele aranjate perfect în vitrină, cu multe flori în ghivece. Pe furiș, smulgeam petale și frunze, apoi le studiam la microscop. Petene aducea broaşte pe care le disecam, studiam embrionul la găină, tot Petene și cu Bogdan furau ouă din cuibare...De fapt, aici voiam să ajung: la doamna Deliu aveai voie să explorezi, să atingi şi să foloseşti microscoapele, lupele, lamele şi lamelele, nu le ţinea închise sub lacăt, ca să le scoată la vreo inspecţie.Cred că i-am făcut nervii varză, că eram şi o clasă de şturlubatici:Petene Moldovan, Vivi Nichiforoiu, Aurică Toader, Titi Avrigeanu, Gabi Jugănaru, Sorin Moiseanu, Gabi Nartea, Victoriţa Grădinaru, Bogdan Rădulescu, Cristi Drăguşin, eu...suntem doar câţiva care declanşam nevoia de antinevralgice profesorilor. De la doamna Deliu am învăţat biologie de n-am uitat nici până azi, deşi , Slavă Domnului, de atunci încoace nu m-a mai întrebat nimeni de mitocondrii, diviziune celulară, citoplasmă şi alte gogomârle mici. De la ea învăţai să fii şi foarte ordonat.
La teatru de păpuşi o aveam pe doamna Ene. Foarte puternic caracter de femeie! Ce minunăţie şi ce basm trăiai la cercul ei! Ştia să te ducă în lumea de care aveai nevoie ca şi copil, în lumea poveştilor.
La doamna Popescu la cerc, ne duceam chiar dacă, de obicei, lucra cu elevi mai mari. Etnografie si folclor. Dar era atmosferă plăcută, doamna ştiind foarte bine s-o creeze. Cred ca mai mult o încurcam pe acolo, dar nu ne dădea afară.
La pictură ne duceam de dragul domnului Nartea, cel mai calm şi mai blând şi mai generos om de pe planeta Şcoală! Normal că strica omul acuarele şi vopsele cu noi, că nu eram talentati nici fir, dar ne lăsa măcar să ne satisfacem curiozitatea şi plăcerea. Mare lucru!
La orientare turistică, tir şi schi era profesor domnul Stanciu. Nu cred că a mai avut vreo şcoală profesor ca el. Se vedea treaba că asta era viaţa lui. Se pierdea printre copii şi nu-l deosebeai de ei. Cu schiul n-am avut tangenţă, dar la tir mă descurcam. Măcar ştiu ce-i cuiul cătării, foiţa înălţătorului, şi unde se ocheşte, ca să fie punct lovit. Cu alte cuvinte, aş şti ce să fac cu o armă...
Regret că n-am avut puterea, cum nici un copil nu o are, să le spun tuturor profesoarelor mele din generală, cât de minunate au fost!
Doamna de geografie era un general de armată , mureai de spaimă când intra în clasă, dar îi mulţumesc toată viaţa mea că nu încurc continentele sau statele, sau regiunile geografice în general.
Doamnele de română m-au împrietenit cu gramatica pe viaţă. Doamna Deneş ne-a dat vânt cu note de 10 la admiterile de la liceu, de la ea am învăţat sintaxa frazei de-o visez şi acum. Doamna Nichiforoiu ne-a băgat vocabularul în cap, cu tot ceea ce presupune el. Dânsa era genul de femeie "şic", avea o grămadă de eşarfe pe care le purta foarte interesant. Îi stătea foarte bine verdele oliv.
Am avut la engleză o profesoară care ni l-a arătat prima oară pe Shakespeare. Izabela Gâlcă se numea. La franceză am avut cea mai haioasă şi mai adorabilă profesoară, care vorbea franceză în loc de respiraţie: Daniela Ivan. Ne pinea diapozitive cu Franța și noi visam, si noi muream de drag.Am avut la mate o profesoară blândă şi bună, pe doamna Ilie, dar nu pricepeam ce caut eu la ora ei, că am urât matematica din adâncul sufletului.
Dar la agricultură? Ce profesoară aveam? Pe doamna Gradea! Frumoasă femeie! Ne zgâiam ca idioţii la picioarele ei, care erau superbe. La ea am văzut prima dată ciorapi subţiri de nylon, perfect întinşi. Şi ce pantofi avea!!! Era foarte elegantă, cea mai elegantă din şcoală!
Mi-a mai fost foarte dragă o învăţătoare, doamna Dumitrache, fără de care nu plecam în tabere, vara. Era cea mai tare însoţitoare de grup! Cele mai frumoase vacanţe ne-a oferit.Trebuia să aibă femeia la ea vreo mie de lei în plus, pentru că noi rămâneam de a doua zi fără bani, şi până veneau mandatele de acasă, trebuia să cheltuim. Plus că avea geamantanul plin de siropuri naturale de la nea Dumitrache de la sectia Fructe de pădure, şi ne făceam nişte băuturi răcoritoare de cântau broaştele la noi în burtă.
Am avut o singură profesoară cu care am încheiat printr-un conflict, regret că a trebuit să aibă loc, dar a fost singura care mi-a spus: "Stai jos, proasto!" Și n-am mai știut ce fac... Aveam 16 ani şi mi se conturase oarecum personalitatea.  Femeia aia mă ura de când eram mică, aşa cum ura tot ce exista pe pământ. Se ura şi pe ea însăşi. Repet, regret că s-a întâmplat asta, şi mai ales că nu am apucat să-mi prezint scuze cât timp era în viaţă.

FUM ALB LA PRIMĂRIE. HABEMUS VICEM ?!?

De vreo două zile tot iese fum alb de la primărie. O fi de la hârtiile pe care le bagă pe foc, piticul, sau face Mia focul cu ulei de motor, sau.... Aoleu! Mă tot întreabă cititorii pe blog dacă ştiu ceva de schimbarea vicelui? Era sa scriu vice cu V mare, dar nu e cazul. În primul rând pentru că nu trebuie, în al doilea rând pentru că cel care a deţinut cam prea mult funcţia asta, până acum, n-a avut sânge-n instalaţie, şi nici...glande anexe, şi în al treilea rând pentru că nici cel ce va veni mare postelnic, nu va beneficia de onoruri, ci doar de obligaţii şi poziţia sând drepţi în faţa piticului, şi repetând , cu sau fără dicţie: Da, să trăiţi!
Deocamdată habar n-am cine o să fie vice, aşa că să nu te superi, mon cher, că te iau la unşpe metri, că nu ştiu cine eşti. Zise unul pe blog la mine că eşti Vali Lupea de pe Valea Nehoiului. Să-ţi trăiască familia, habar n-am cine-i Vali Lupea, cred că e un tip mic de statură şi brunet, care mi-a dat un wiskey după alegerile locale, în 2008. E! dacă eşti ăla, nu te pun la panoul de onoare la mine pe blog, că eşti simpatic! Nici nu trebuie să ai performanţe, trebuie doar să-ţi încasezi salariul, şi să continui să mă saluţi pe stradă,cum ai făcut şi până acum. Sper că ai o calitate în plus faţă de predecesorul tău. Dacă te pun în metru comparativ cu funcţionarii din primărie,la capitolul bună-creştere, eşti în avantaj net.
Bine că e vorba de un bărbat, că mă gândeam cu groază că a mai promovat piticul vreo dametă, şi nu că mi-ar influenţa astrele, dar lor le şi intră imediat în cap că sunt Alfele şi Omegele Universului.
Dar poate am şi eu curioziţăţile mele de femeie, ce dracu a făcut fostul vice? A câştigat la Loteria SUA, a călcat strâmb.... a fluierat în biserică.... Indiferent ce ai făcut, trebuia să-i dai o smardoială piticului la plecare, că te-a ţinut de portar la primăria aia, şi ai stricat dracului şi toate relaţiile de prietenie, cu toată lumea.
Îmi amintesc de anii 1992-1994, ce prieteni buni eram, eu şi vicele şi alţi vreo câţiva colegi, şi a doua zi după ce a fost ales vice, mă lua cu :dumneavoastră domnişoară, nu-i mai ajungeai la fes... Mi se face greaţă. Ştie el de ce. Că m-a lucrat la comanda piticului, sau, mă rog, a crezut el că mă lucrează. Nicuşor tătuţule, ai tot dispreţul meu, şi să nu prea treci pe acelaşi trotuar dacă mă vezi. Ce noroc că nevasta ta e o tipă adorabilă, pe care o preţuiesc,că aveam chef să scriu mai multe p-aici! Sper să fi accesat o funcţie mai acătării, că dacă te-a dat piticul afară, n-ai nici un calificativ!
Deci avem alt vice. Repet, nu e util, dar e obligatoriu.
Oare pe tanti aia care se dădea mare avocată ( şi era de fapt exclusă de prin toate barourile), de-i pusese piticul la dispozitie apartament si privilegii garantate, o fi dat-o afară?
Că de mult mă frământa apariţia-i misterioasă şi dădusem şi eu nişte Google searchuri pe net, ca să văd cine e. Ce să fac, curiozitatea mea maladivă!
Am târât de o mare gripă, o săptămână, şi nu am coborât la Nehoiu down-town, dar promit să mă duc să văd despre ce-i vorba. La serviciu nu mă reped, că încă e frig, şi am oase sensibiloase. Noul vice nu cred să intrebe de mine.
M-aţi tot întrebat de ce nu mai postez despre Nehoiu şi despre pitic. Cineva a forţat cu părerea că am ajuns la o înţelegere cu piticul. Singura înţelegere la care aş putea să ajung cu el este în legătură cu secţia la care ar alege să fie internat, în caz că-mi iese în cale: ortopedie sau arşi.
Şi am o grămadă de treabă acum, am de lucru la nişte documente, nu mi-am dorit asta, dar dacă e musai, cu plăcere!
Staţi să vină primăvara, să se redeschidă terasa Bambuu, ca să vedem ce se mai petrece!
Deci, cine e vice acum ?