Mie, surprizele nu-mi creează confort emoţional. Nici cele bune, nici cele rele. Îmi mănâncă o porţie bună de energie, şi trec pe sistemul de avarie, pentru o vreme. Intru într-un fel de vid emotional, până îmi reumplu flacoanele cu otrăvuri, antidot şi combustibil.
Zilele trecute am trăit surpriza reîntâlnirii cu un personaj care mi- a stârnit cele mai controversate sentimente şi atitudini, acum mulţi ani!
Era în anul 2000, an în care am locuit mai mult prin spitale, cu mama. Întâmplarea se petrecea în Spitalul Judeţean Buzău; la secţia de ATI. Acolo nu prea era bine să te vadă medicul şef de secţie, că figurezi ca însoţitor, şi te mişti printre paturile bolnavilor , şi asta pe bună dreptate, pentru că personalul de acolo are nevoie de spaţiu de mişcare pentru intervenţii, fiind secţia cu cea mai fină graniţă dintre viaţă şi moarte. Era o întreagă strategie militară, ce făceam eu, cum mă ascundeam prin toate ungherele şi cum reuşeam să mă strecor pe lângă neînduplecatul medic-şef, fără să mă intersectez cu el. N-aş fi vrut să am o ofensivă cu el, cum avusesem cu dr. Neagu, nehoian de-al meu, pe care l-am făcut de toata macaua, când mi-a comunicat el, uitându-se pe pereţi (că el nu priveşte pe nimeni în ochi, când vorbeşte), că pacienţii care au boala mamei se sfârşesc acasă, nu la spital, şi orice tâmpit ştie asta. El avea nevoie de pat liber , maica-mii îi afectase lichidul abdominal , creierul, delira, şi el mă lămurea că trebuie s-o iau acasă. Niciodată n-am să înţeleg ce dracu a fost în capul lui, pentru că e medic foarte bun, nu de nebună mă dusesem la el, dar l-am gratulat cu nişte expresii pe care n-o să le uite în veci! Nu pot să reproduc decât cu puncte-puncte şi ar însemna să nu mai ridic degetul de pe tasta cu punct. Noi, însoţitorii pacienţilor, nu înţelegem lucrurile dacă ne sunt transmise strict profesional. La noi, emoţionalul invadează conştientul şi de aceea avem senzaţia că medicii ne dau flit. În realitate nu stau aşa lucrurile, dar ei nu au timp să se ocupe şi de noi, e suficient că se ocupa de bolnavi. Ulterior mi s-a spus şi în cuvinte frumoase că mama se va stinge acasă, dar nu aveam cum să înţeleg aşa ceva. Când s-a apropiat sfârşitul, şi l-am simţit amândouă, mi-a spus: Du-mă la dr. Frunză, el o să mă interneze. Sigur că a internat-o, şi doar lui am putut să-i recunosc că mi-e frică să fiu singură cu ea, acasă, când se stinge. Mie, care aveam reputaţie de aligator, îmi era frică. Mare respect am pentru acest doctor, pentru multe situaţii în care m-am aflat cu mama, dar mai ales pentru felul în care mi-a comunicat cum stau lucrurile, de fiecare dată.
În fine, mă întorc la episodul din ATI - Judeţean. Într-o noapte, în care era de gardă un medic care-mi îngăduia să mai stau pe lângă mama, a fost adus un pacient cu muuulte plăgi înţepate de cuţit. Se cuţităriseră doi inşi. Ăsta era făcut strecurătoare. L-au amplasat lângă patul mamei. Mama era într-un fel de rezervă, un salon delimitat al ATI-ului, avea doar 2 paturi. Şi l-au legat pe ăla fedeleş. Eu am crezut că din pricina durerii, dar când am ieşit pe hol, am văzut poliţistul la uşă. Nu era de durere. Spre dimineaţă, omul a fost conştient şi a început să mă întrebe ce e cu el acolo, nu ştia pe ce lume trăieşte. A vrut apă, i-am dat cu paiul, că nu aveam tupeu să desfac curelele, ca să se ridice. Transpira masiv, şi îl mai ştergeam din când în când. Mi-a povestit ceva de familia lui, mi-a dat un număr de telefon ca să-i anunţ...Dimineaţa am dispărut din salon, că se venea la vizită. I-am anunţat familia. Aflaseră, desigur.După-amiază nu l-am mai găsit. Mama mi-a spus că l-au mutat, fusese şi procuratura p-acolo...brrr, nasol!
...
Zilele trecute, coadă la casă la Carrefour. În faţa mea, un nene pe care nu ştiam de unde să-l iau, ca fizionomie. Îmi spuneau ceva sprâncenele lui. Lanţul gros de două deşte şi brăţara şi ceasul Omega nu-mi spuneau cine e, dar... hop! tatuajul de pe încheietura pumnului!Mi-am amintit brusc! E omul tăiat,de la spital! Cum să-l abordez? El terminase de plătit, se retrăgea cu căruciorul. Am terminat şi eu , am alergat cu căruciorul ca disperata, şi l-am ajuns în parcarea subterană. L-am întrebat ca idioata dacă îşi mai aminteşte de mine, întrebare de doi lei, că nici prin cap nu-i mai trecea, ăilalţi doi oacheşi de erau cu el s-au încruntat, şi i-am amintit dintr-o răsuflare episodul. Se lumina la faţă în timp ce-i povesteam. Nu-şi mai amintea chipul meu, şi-l amintea pe al mamei. Am stat de vorbă lângă maşini, am atras atenţia unor nehoieni veniţi la cumpărături, ce-o fi fost în capul lor, când m-au văzut înconjurată de bulibaşi, cu nenea ăla chiar m-am îmbrăţişat cordial... Mi-a spus pe scurt că a făcut o leac de pârnaie, are copii, are nepoţi, e mândru foc...
N-am avut timp de stat mult de vorbă, că ne cronometra contorul de parcare, dar ne-a făcut plăcere să ne întâlnim. El chiar are o funcţie prin clan, am înţeles. Ete că am şi eu acces la interlopi!
De la ce plecasem? Unde voiam să ajung? Poate la comuniunea în faţa suferinţei, la ajutorul pe care îl dai involuntar celui care se află în neputinţă, fără să-ţi pese pe moment că el a ucis, că e infractor...Pe linia aia subtilă dintre viaţă şi moarte, toţi suntem egali. Noi între noi, nu doar în faţa lui Dumnezeu. În rest, vrem , nu vrem, ne separă statutul social, economic, educatia, instruirea, mediul în care trăim,sistemul relaţional.
Răul, suferinţa desfiinţează antipatia dintre oameni. Binele şi bunăstarea o accentuează
