Cu mintea poţi deschide lumi, cu sufletul poţi îngropa sau dezgropa amintiri în funcţie de natura, importanţa, sau intensitatea lor.
Pentru toată lumea, cea mai frumoasă amintire legată de şcoală este ABECEDARUL. Nu cred să existe cineva care nu-şi mai aminteşte prima lui carte. Generaţii întregi, de-a lungul a 25 de ani au învăţat după acesta:
O sută de ani dacă trăieşti, nu uiţi conţinutul lui. Interesant este că, abia după ce închei socoteala cu şcolile, realizezi logica după care este elaborat şi nu ţi se mai par caraghioase propoziţiile scurte cu enunţ prea clar, poate, şi imaginile ataşate cîrligelor şi bastonaşelor care nu ieşeau niciodată din prima încercare, de fapt, care nu ieşeau deloc decât după ce rupea mama o jumătate de caiet, şi minunatul PIC îşi făcea conştiincios treaba; pentru că era vremea de glorie a tocului și abia în clasa a doua s-a trecut la stiloul cu rezervor, îl înmuiai în călimara cu cerneală Pelican, înfiptă în lăcaşul ei special încastrat în pupitrul băncii şi nu-l scuturai ca lumea, şi făceai purceluşi, iar sugativa mai rău întindea prăpădul. 
Cum să uiţi lecţiile de trei sau patru rânduri, care ţi se păreau interminabile? Cum s-o uiţi pe Ana cu merele sau pe Mara cu Murele, Iedul lui Marin, Vioara lui Toader, Lizuca şi ceasul, senzaţionala poezie cu tata:Tatăl meu zideşte case
Cocoţat pe schele
El cu fruntea lui ajunge
Până sus, la stele
pe care noi o ştiam şi altfel:
Tatăl meu zideşte case
Cocoţat pe schele
Când vede gagici frumoase
Strigă după ele
După 1990, Abecedarul s-a modificat, apoi s-a schimbat total. O grămadă de modele, cu mii de feţe şi coperţi, cu autori preferaţi sau agreaţi de minister, o nebunie mult prea colorată. Abecedarul nostru nu avea culori violente, ci discrete, şi nu pentru că eram noi trişti, ci pentru că pur şi simplu nu e nevoie
de culoare ca să atragi atentia copilului şcolar, asta faci cu el la grădiniţă. Nu că m-am culcat aseară bibliotecară şi m-am sculat azi psiho-pedagogă, dar e ca la prezentările de modă. Fetele care bat pas de defilare pe pasarelă nu trebuie să fie frumoase, pentru că nu la moaca lor se uită stimatul client, ci la rochie.Bine, e o oarecare exagerare în exemplul oferit, dar, mie personal putea să-mi umple cartea de fotografii cu lalele roşii, când trebuia să scriu cuvântul "lalelele", era urgie, întotdeauna scriam mai mulți sai mai puțini ”l”.Era Abecedarul nostru, unul pentru decreţei ?Nu cred.
Ia să vedem Abecedarul fraților mai mari sau pe cel al parintilor...!?
Noi aici avem litera M. Pe vremea noastră, primele litere erauA,M,I,N,R,E,U,C,O....etc.La cei mai mari decât noi, nu-mi dau seama cum era, că văd că propoziţia avea destule litere , când îl făceau pe M.
Totuşi, mama din Abecedarul era destul de ciudată, declarând că are cuc.
Tot mama , săraca, are şi multă lână.
De ce dracu nu oaia, că doar ştiau toate literele din cuvânt? Puteau s-o scutească pe mamă de altă rușine. Întâi cuc, pe urmă lână...
Ajungem la Voicu...
Pe vremea vechiului abecedar din 1952, Voicu avea o râmă mică.
Deh, i-o mai şi arată Anei, care e cu el şi care cântă nepăsătoare. Probabil se gândeşte, ca fata împăratului: Stai s-o vezi p-a zmeului!!!
Dar de ce să latre câinele când îi arată Voicu râma Anei?
În Abecedarul din care am învăţat noi, lucrurile se mai schimbaseră cu Voicu...
Ana avea o capră, Ion o vacă, dar şi Voicu se mai înstărise şi avea şi el vacă. N-a prins lotul la vapor, pe alea le-a luat altul prin anii 90, după ce se schimbase Abecedarul.
Dar Voicu şi-a luat avion cu motor, ia-mă şi pe mine-n zbor...
Abecedare frumoase, Abecedare de viaţă!
De-acum s-așază praf peste Abecedare...
Abecedarul nostru
