Nu toate deprinderile se menţin înscrise în memorie, ca mersul pe bicicletă.
Scrisul de mână, de exemplu!
Mi-am pierdut îndemânarea la scris. M-am nenorocit! Acum de-abia, constat că e o vreme bună, de când nu mai scriu de mână. Nimic! Chiar şi lista de cumpărături, o scriu în Word, şi o scot la imprimantă.
Am sesizat că am o problemă, de curând, încercând să scriu caracterele din alfabetul rusesc, v-am spus că m-a apucat damblaua să învăţ limba rusă. E drept că au o grafică specială, dar nu pot caligrafia corect nici corespondentul lor în limba română.
Mi-am dat dictare. N-am putut să scriu mai mult deo juma' de pagină. Mi-a amorţit mâna, m-am enervat. Scriam urât!
E culmea, nu pot să cred că e adevărat ce se întâmplă! Am avut parte de scris, toată viaţa! Cel puţin la serviciu, făceam maraton la scris, zilnic!
Acum, nu mai pot să leg frumos literele, nu am un stil, scriu, când aplecat, când ascuţit, când puchinos!
O să râdeţi, dar mi-am cumpărat caiet pentru clasa întâi. Stiloul, îl mai am, din şcoală.
Şi seara, am lecţii de caligrafie.
Computerul, deci, e o formă invazivă de alterare a simţului practic. Până acum, o declarau doar oamenii de ştiinţă, cercetătorii, cu care nu am relaţii prietenoase, însă, recunosc, m-a atins sindromul!
Nu mai zic de mâncatul cu farfuria pe genunchiul stâng, ridicat. Pot să mă duc liniştită la preselecţia pentru "românii au talent", nu cred să mai ţină cineva în echilibru, cana de ceai şi farfuria cu supă, pe genunchi.
Acum, m-am întors la scrisul după dictare.
Mă întreb, Doamne Fereşte, o veni ziua să exersez şi încheiatul şireturilor ?
Şi mă gândesc serios, să renunţ câteva ore pe zi, la computer.
Am experimentat lucruri şi mai neplăcute, în viaţă, nu văd să-mi provoace vreo suferinţă, chestia asta! Poate e chiar parte dintr-o terapie benefică.
