În memoria dirigintelui meu, TITEL DUMITRESCU
Trecusem într-a unşpea, după un examen de treaptă cu trei materii, care scosese esenţa de ţapinari din noi, în forma ideală. Nu ne ajungea nici dracu la nas (săru'mâna părinte, ştiu că nu vă place când zic drac, dar e doar o noţiune...un fel de butonieră literară). Noi eram ăia de la Silvic, preţioşlâcul liceului. Acuma, serios, era lupta dracului (săru'mâna, ştiu), să intri la silvic. Adică, ne scuzaţi, în loc să stăm dimpreună cu toţi circulariştii, plini de rumeguş, în Fabrică, noi stăteam ca boierii, plini de noroi şi cu degetele bocnă, în pădure, la funiculare. Care nu ştii schema de funcţionare a lu FP-2, să vii să ţi-o arăt eu! Când dădea norocul peste noi, făceam practica în platforma secundară din gară de la Nehoiaşu, la belit buşteni cu cuţitoaia şi cubat arbori doborâţi cu clupa.
Noi eram 3 fete şi 32 de băieţi în clasă. De regulă, fetele erau la cubat şi, mai de regulă, fata cea mai cuminte şi mai ascultătoare. Deci, eu n-am cubat niciodată. Eram cu recidiviştii clasei la spintecat lobde. Era fascinant spintecătorul ăla. Cumpăram pepeni de la gară şi făceam experienţe cu ei.
Aşa, să ne întoarcem la clasa a XIa. Trecuseră 3 zile şi noi nu aveam diriginte. Oricum, nu ni se putea întâmpla nimic rău, profii incomozi erau deja alocaţi la alte clase. Rămăseseră Popa Petrişor şi Titel Dumitrescu, fără clase. Popa refuzase să mai ia clasă după ce terminase cu seria dinaintea noastră, unde erau Doru Crăciunaş, Costel Grigoraş, moldovenii cei mai solicitaţi de gagici, iar Nea Titel nu era în graţiile lu' Tamba. Tamba era directorul Neagu, Dumnezeu să-l odihnească şi pe el, un om minunat, aparent un monstru dar în realitate un copil supărat.
Vestea că Nea Titel va fi dirigul nostru am primit-o în prima zi de practică agricolă. Stăteam ca nişte fraieri în curtea şcolii, cu fundurile pe găleţi, parcă eram de la orfelinat. De noi urma să aibă grijă doamna Ilie, de la prelucrare. Când s-a făcut careul şi directorul a spus: Tovar'şu Dumitrescu va lua clasa de silvic..... am spart găleţile. Eram în delir. Din prima zi s-a simţit care sunt şefii. Am avut un spor nebun la adunat prune. Unul stătea lângă căruţă şi ne ponta. Fiecare dintre noi veneam cu găleata plină, o arătam pontatorului, o palmam discret pe după căruţă unde o predam altuia, la schimb cu o găleată goală, ăla prezenta şi el găleata plină... înţelegeţi, da?
Dintr-un unghi inofensiv ne privea dirigul, era geană pe noi, ca să ştie omul cu cine are de-a face. Şansa lui ar fi fost să renunţe la noi în ziua aia, şansa noastră a fost să n-o facă. Am avut două cazuri de tentative de exmatriculări, unul mi-a fost destinat mie, ce să fac, de mică am reacţionat nasol la injustitie pedagogică şi m-am trezit în unşpe metri-uri cu o profesoară, cea de chimie, Dumnezeu s-o odihnească. Cred că cel mai delicat moment din viaţa dirigului a fost decizia consiliului profesoral în legătură cu mine. Pe de-o parte era vorba de colega lor, profesoara, pe de altă parte eram eu, care aveam dreptate şi eram şi bună la carte. A fost un compromis, am scăpat cu şapte la purtare. Dirigul n-a mai fost la fel faţă de noi, după întâmplarea asta. A urmat aproape exmatricularea altui băiat, din motive de ceva nasol pe la internat, ceva cu o fată... ce dracu, şi pe vremea aia erau curvuştine, doar nu le-a inventat generaţia asta! Capac a pus Ionescu, când a luat-o-n ciocul opincii pe profa de mate. Ei, bine, Ionescu n-a intrat în bac. Nea Titel ne-a iubit aşa cum am fost, rebeli fără cauze. Când ne săpunea şi ne ameninţa că ne lasă, vorbea gura fără el. Ne-a dus doi ani, mai uşor i-ar fi fost să ducă un tren în braţe.
Habar nu am cum se cristalizează relaţiile dintre diriginţi şi elevi acum, probabil la fel, deşi natura cerinţelor şi ingerinţelor elevilor şi profesorilor o fi diferită.
Habar nu am dacă emoţiile mai sunt aceleaşi la desemnarea dirigintelui
Un singur lucru trebuie că a rămas la fel: veşnicia anului şcolar.
