Trecusem într-a opta, visul cu două capete, al oricarui elev de gimnaziu. Unu: se apropia liceul, unde se dădea "verde" la golăneli rafinate, fiind musai să depăşim jocurile de maidan, cu sticle de carbid şi mingi umplute cu pietre, şi doi: eram cei mai mari din gimnaziu, noi dădeam ora exactă la tot, în şcoală.
Ni se schimbase proful de mate - înţeleaptă decizie - căci se apropiau examenele de admitere şi noi eram demonstraţia pe viu, a mulţimii vide, la materia asta. Aveam vreo trei inşi, într-o clasă de treizeci, care livrau matematică pe două table, în direct, iar în rest... tufă!
Şi ni l-au adus pe dom' Prefac! Am avut un şoc şocant, căci dumnealui nu dădea semne c-ar vrea să doarmă la catedră, şi nici să facem concurs de bancuri. Nici n-am mai jucat în bănci, Marocco sau Raliu, la sfârşitul caietului.Ne-am adaptat greu. Ne-a tăbărât cu matematica din prima. N-am înţeles niciodată de ce profesorii de mate, cei autentici, sunt foarte serioşi, duri şi te chinuie mai rău decât crizele de gută. Ne-a omorât, domnul Prefac! Ai mei erau fericiţi că nu trebuie să mă mai dea la meditaţii, iar eu am rămas pe veci, cu toate formulele poliedrelor în cap, şi cu sistemele de ecuaţii. Pe vremea aia se învăţau într-a opta, acum am înţeles că se predau în clasa întâi. Ăsta e tot bagajul de matematică pe care l-am adunat, de-a lungul vieţii.
După primele două trimestre, s-a hotărât omul să mai alunge frica din noi, şi să ne relaxeze. Venise primăvara şi ne-a propus să mergem, doar clasa noastră, la ghiocei, într-o poiană alpină, de la Gura Teghii mai sus, peste munti şi văi. Era prima oară când plecam în grup mixt, şi fete şi băieţi; de obicei, pe băieţi îi lua dom' profesor Lupea (mare OM, şi el), la bureţi sau la măceşe.Ne-am pregătit vreo cinci zile, de ziceai că plecăm în Antarctica. Era prima mea expediţie adevărată, şi mi-a procurat tata un rucsac din ăla omologat, verde, cu curele late, din piele pentru harnaşament. Ne-am luat mâncare pentru o săptămână, şi n-am ascultat sfaturile unui coleg, de-i era ta'su pădurar, că nu e bine să intrăm cu mâncare gătită, prăjită, în pădure, pentru că trag lighioanele la noi ca la Muntele Sfânt. Ne-am luat câte o lopată de chiftele şi de şniţele şi de cârnaţi, şi am pornit dis-de dimineaţă, către poiana cu ghiocei. Şi-am urcat un munte, şi-am trecut o vale, şi iar munte, şi iar vale... şi când ne-a dat vestea dom' profesor, că mai avem o singură culme, după care se deschide poiana, atunci ne-a pocnit o sfârşeală, şi-am zis: Noi de-aci, nu mai plecăm, întâi ne odihnim! Şi ne-am întins pe stratul de frunze uscate, şi măsuram distanţa până la cer, mai ceva ca-n poeziile lu' Eminescu... şi s-a auzit o trozneală de crengi, la o oarecare distanţă, şi până să ne dumirim, s-a mai auzit una, plus un grohăit cam prea sonor pentru noi, şi în secunda doi, eram toţi, în vârful muntelui. Acolo, am început dezbaterile pe teme faunistice. A fost urs, că e primăvară şi e înfometat. E lup, că nu mai crede nici dracu poveştile alea că lupii ies doar în haită, şi nu se plimbă, langa-danga, prin pădure, având sindromul solitude. Era Yeti, sau Omul Pădurii, căci circulau legende cum c-ar fi şi din ăştia, dar era cam prea mare distanţa de la Boziorul, la Gura Teghii.
Bagajele rămăseseră jos, la locul de popas. Cine să se rişte, să ni le aducă? Între timp, cineva a strigat: Uaaaaa, ia uitaţi-vă ce-i în valea asta!
Deci, n-am văzut în viaţa mea, asemenea frumuseţe! Toată poiana era înţesată de ghiocei, era, de fapt, un covor imens, alb, cu pete de zăpadă, intercalate. Îmi amintesc nebunia cu care ne-am apucat să adunăm, ne mutam de la un pâlc de ghiocei, la altul, pe motivul "săracu-i şi-al dracului", că erau mai mari alături, ne-am făcut coroniţe, buchete mari...de-aia nu mai puteam noi, de Yeti sau de urşi. Am dat spectacol, am chiuit, am dansat, am cântat, am băunit prin toată poiana aia, eram nebuni de fericire! Cine a mai întrebat de dom'profesor? Cine să sesizeze că nu mai e cu noi? Aoleu, dacă l-a mâncat fiara? E clar, l-a luat! Făceam supoziţii, calcule, dacă e dihania mare, înseamnă că l-a târât, l-a dus în vreo peşteră,; să vedem ce urme a lăsat, şi la ce distanţă. Era numa' matematică, în noi! Ne boceam, cine ne mai arată drumul la întoarcere, că n-am presărat orez sau griş, ca în poveste, ca să recunoaştem drumul. Am selectat meniul de avarie, ştiam de la Orientare Turistica, despre busola naturală-muşchiul de copac- dar noi nu voiam la nord. La dracu, cu Roza Vânturilor! Nimeni, însă, nu zicea: săracu' dom' profesor!
La un moment dat, ne-a tuflit foamea, şi ne gândeam, cine să se ducă totuşi, după bagaje? Parcă mai crescuse curajul în noi, dar nu suficient.
...Şi l-am găsit pe dom profesor, la marginea pădurii, adusese, încet-încet, câte două, toate trăistile noastre, întinsese gecile şi păturile pe jos, urmând să ne cheme la masă.
Vreo câteva secunde, cred că ne-a trecut, un fel de ruşine. Cam nesimţiţi, noi! Dar nu ne-a durut mult! În gândul nostru: e, lasă, profule, că ne usuci cu matematica la ore, pune mâna de cară paporniţe, măcar acum să ne scoatem pârleala!
A fost, de departe, cea mai mişto excursie! Nu ştiu dacă dom'profesor a mai dus vreo serie de elevi, în poiana cu ghiocei, după noi! Poate ne-o fi plăcut pe noi mai mult! Nu eram bolovani, dar nici fanii matematicii nu eram, însă noi, ne-am simţit privilegiaţi.
La coborâre, am aşteptat autobuzul de seară, în cârciumă la Gura Teghii. Noi ne făcusem socoteala, care luăm două beri şi le palmăm până afară, în spatele crâşmei, numai că nu ne-a ieşit organizarea. Ne-am limitat la siropul de cireşe, cu sifon. Am îndurat-o şi p-asta. Mai era un pic, până deveneam adulţi...
