Cosea mătuş'mea carpete cu flori şi cu nişte orătănii zoomorfe, mult mai greu de identificat , ca specie, decât alea mâzgălite pe pereţii Peşterii Lascaux. Era o furie a carpetelor , pe care nimeni nu le punea, pana la urmă, pe pereţi. Ajungeau pe jos, prin bucătăriile de vară.
Îmi amintesc bătălia pe şablonul "buchet de gladiole ". Nu-l împrumutau megieşele, nici moarte. Trebuia să-l fure, să-l copieze fiecare după imaginaţie, astfel ajungându-se la creaturi mitologice antice, sau descoperite mult mai târziu, în Harry Potter And The Goblet Of Fire.
Carpeta asta, "buchet de gladiole" avea şi nişte fluturi, pe fundal. Mătuş'mea Rădiţa nu reuşise să apuce modelul întreg, lipseau fluturii. Pe noi, copiii, ne cam ducea capul să desenăm nişte fluturi, mie îmi ieşeau chiar frumoşi, pe hârtie milimetrică, dar nu erau omologaţi, trebuia să fie ăia de pe carpeta coanei Eugenia, care deţinea licenţa. O cheamă mătuş'mea pe tanti Leana, mult mai apropiată geografic de naşa Eugenia:
- Fă Leano, tu ai carpeta cu gladiole?
- Pi, dar! Cum să n-o am? Am adus modelul de la Băi de la Fişici .
- O ai toată, cu tot cu fluturi?
- Da! Da' p-ăia i-am făcut din gând, că n-am mai avut timp să dau contur.
- Cum adica, din gând?
- Iete-aşa, cu gându' meu.
Rezervată , ba chiar deloc optimistă, mătuş-mea o roagă:
- Leano, mi-aduci şi mie carpeta, să văz fluturii ?
- Ţi-o dau, că io n-am fete, ca să ţiu la model.
Vine Leana cu fluturii. Făcuserăm cerc în jurul ei, să ne mirăm şi s-admirăm.
Brusc, am avut în faţă un randomize pics, dar nimeni nu distingea fluturi. Dacă mă întrebau pe mine, eu vedeam OZN-uri, văr-miu Marcel vedea măciulii de mac, mătuşă-mea, mai îngăduitoare şi dornică să se apuce de lucru, a acceptat că erau nişte portofele, de fapt.
Cu o generaţie mai jos şi cu trei clase mai sus ca ea, am stabilit că noi, nepoţii, reprezentăm Consiliul Ştiinţific şi urma să decidem soarta carpetei. Măcar că făcusem insectar la şcoală, aveam habar de forma fluturelui. Ne-am apucat de desenat, de ziceai că am câştigat proiectul de restaurare a vitraliilor de la Palatul Muzicii Catalane. Nimeni n-a avut fluturi mai reuşiţi ca ai Rădiţii !
Pe la jumatea carpetei, altă dramă:
- Marceluş, mămică, te duci la Pătîrlagele, la DCA, să-mi iei nişte fire la kil, că nu mai am verde să cos la frunze! da' nu-mi iei orice verde, că trebuie un verde anume!
Inutil să precizez că, la vremea aia, Marcel făcea vraişte vădanele satului, aşa că a luat banii pentru fire, i-a cheltuit cu chibzuinţă la Târgul de Sân' Petru , după care a cerşit pe la toate vădanele, câte-un ghem de verde. N-a fost să fie însă, verdele recomandat.
Toate strategiile pică, în faţa neprevăzutului.
Rădiţa n-avea aer, iar el, cu un calm de specialist în cromatica artistica, îi zice:
- Breee, nu ştii nimica! Mi-a dat ăla de la DCA, verdele momentului, e verdele pe care şi-l doreşte toata lumea care coase, bre! Îi zice Verde doi, ca acordionu' lu' tăticu' . E adus direct din Filatura mare, de la Bucureşti.
Acordeonul lui nea' Doru era de fapt, Verdi 2, şi avea, într-adevăr, nişte intarsii de sidef verde.
Din momentul ăla, toată muierimea din sat era fiartă pe Rădiţa, care strâmba din nas:
- Io nu cos, fă, cu ciurucuri şi cu iţe de sup maşina de tors. Io am fire de la Filatură de la Bucureşti.
- Ce culoare să cerem, fetiţă, că mergem şi noi să luăm?
- Cereţi verde doi, ca acordeonul lu' Doru!
