Petrochimie pe pâine

sau: Cremă albă de ghete, cu dulceaţă de mure

Mă intrigă, de ceva vreme, la Tv, promovarea agresivă a unui produs care se pretinde a fi alimentar, deşi ,cea mai potrivită utilizare ar fi pentru a unge balamalele porţii ,sau pe cele ale uşilor de la garaj. MARGARINA!
Cu multă vreme înainte de a se institui obligaţia de a se preciza pe eticheta produselor, compoziţia lor, ştiam, chiar de la un prieten care a studiat chimie alimentară, că margarina nu este produs alimentar. Istoria ei îi asigură titlul de produs artificial. Ştim că a fost concepută în perioada celui de-al doilea război mondial, când untul devenise produs de lux, şi a asigurat raţia soldaţilor de pe front, tocmai pentru că nu se altera. Dacă ar fi expusă într-un muzeu prima cutie apărută pe piaţă, cu siguranţă ar fi la fel de proaspătă ca-n prima zi.
Cum să mănânci ceva care a ajuns pastă, prin încălzire agresivă a uleiurilor, hidrogenare şi folosire de catalizatori din nichel!!!, care să-i asigure vâscozitatea, rezultând o structură moleculară asemănătoare cu cea a ...plasticului ?
Deci, ca să înţeleg, când nu mai e pe raft margarină, şi am nevoie urgent de ea, pot să-mi cumpăr foarte bine o muşama! Sau, o copertă de caiet!
Devine clar că metabolizarea grăsimilor din ea nu aduce lucruri bune pentru organism, şi sistemul imunitar pierde, cărămidă după cărămidă.
Nu mi-a plăcut niciodată margarina, recunosc că am folosit-o cândva la preparat nişte dulciuri, era must have in procesul fabricatiei. Nici nu mă gândesc să conving pe cineva că ea nu e bună! Nu! Consumă fiecare ceea ce doreşte, în cantităţile pe care le doreşte! Nici nu promovez pe piaţă un produs alternativ, deci nu derulez politici concurenţiale. Mă deranjează, însă, că este atât de promovat la televizor produsul! De către cine, şi cui se adresează? De către o sportivă celebră, Nadia Comăneci- un simbol preţios al românilor, şi-l recomandă copiilor!!! Ne transmite rezultatul experimentului pe care ea însăşi l-a făcut, pe copilul ei, asigurându-se astfel, că are parte de Omega-3, aceasta piatră filosofală a sănătăţii! Pentru doritori,incă se mai găsesc pe piaţă capsulele de untură de peşte, cu care ne-am (în)dopat în copilărie, iar alt Omega... nu m-a tentat decât scris pe un ceas, cu care îmi pot cumpăra vreo două tiruri de margarină, să avem peste veacuri.Oare câtă margarină din aia omegoasă, o fi mâncat fiul Nadiei? Pot să mă lansez cu o cifră, care are valoare, doar dacă e desenată? ZERO! Câţi bani poţi să încasezi pentru o astfel de reclamă? Sigur, într-o lume a comercialului, poţi apărea în faţa publicului consumator, muşcând dintr-o surcea de molid, plescăind pofticios yummy-yummy şi explicând ce valoare nutritivă are fibra de celuloză din savurosul gimnosperm!
Să punem întrebări ce păzeşte FAO? O mai fi existând, organismul ăsta? Dar CNA-ul? Parcă deschisese o ofensivă producătorului de margarină!
Să admitem că nu m-am născut prea idioată, şi înţeleg politica la nivel mondial, atât în ceea ce priveşte industria producătoare de medicamente, care este ceva mai profitabilă decât cea de armament convenţional şi neconvenţional, o înţeleg şi pe cea a marilor producători de alimente; la fel, convenţionale şi neconvenţionale. Dar de ce ţii tu morţiş, proprietar de media, să promovezi nişte aberaţii, şi mai ales nişte otrăvuri, doar pentru că asta îţi umple casieria? Nu mai discutăm despre produsele alea fito-bio stimulatoare, care fac minuni din aparatul cardiovascular, din imunitate şi din erecţie, cărora li se face reclamă la televiziunea de garsonieră. Nu comentăm calitatea emisiunilor sau a moderatorilor, se uită cine vrea, am mai comentat asta, pe diferite tonuri Dar tocmai pentru că acolo se masează un public larg.... !?! Când apare un tip foarte virulent, care chiar are bune intenţii să demaşte lista cu otrăvuri dintr-o amărâtă de napolitană sau dintr-o sticluţă cu suc, când apare câte-o blondă cu silicoanele de-a dura pe masă, spunând ce efecte miraculoase ar avea nu ştiu ce buruiană, care nu creste decat pe o strada din Koreea.
Ne întoarcem la margarină? E musai, că pe lângă Nadia Comăneci, şi-a făcut- graţios- loc, o frumuseţe de femeie, care arată mult mai spectaculos ca la 20 de ani, deşi are dublu, este vorba de Anca Ţurcaşiu. Ea ne explică de ce este superbă: deoarece, de 20 de ani încoace, a renunţat la grăsimile periculoase şi a adoptat regimul lacto-ovo-buruienist. Şi bobinează la margarină pe pâine! Senzaţional! Nu, senzaţional nu-i destul, fii cool! Cum să zici de margarină că e lacto- , când ea e prezentă în mânerul umbreleler şi în ambalajul cremei mele de călcâie???
Contractul semnat de cele două doamne, cu firma producatoare, pe care noi, românii o cunoaştem ca fiind aia cu detergenţii, trebuie că e foarte avantajos, dar e stupid, cel puţin, să vii în faţa publicului cu propriul copil, să ne vorbeşti despre margarina minune. A avut grijă să nu-i dea copilului, pe parcursul reclamei, nici măcar o îmbucătură! El se joacă, face lego, dar nu muşcă din nylon! Lasă că muşcă fraierii! Ce mai urmează, oare , să ni se recomande, în dietă? Că pate de ficat roz-fuchsia, am văzut. Avea cineva pe masă, era desfăcut ambalajul un pic, şi se vedea roz ciclam!!! Am întrebat-o pe doamna respectivă: Mâncaţi aşa ceva? Şi a zis: nu eu, pun nepoţeilor la pacheţel!
Mă gândesc, eu, înţeleptul de carton presat, e suficient să-i ignorăm pe ăştia cu vopsele şi nailoane în alimente, sau să procedăm tot ca doamna cu pateul, care a continuat: Lasă, fată, că şi noi, când eram mici, mâncam găinaţ de prin curte! Mâncam, că încurcam găinaţii cu dudele negre, şi le luam la rând, dar ăla e Salpetru de Chile , am învăţat despre el la agricultură, e îngrăşământ! Se descompune, nu stă nealterat 50 de ani!
Vine sezonul bomboanelor de pom! Am experimentat şi chestia asta, din greşeală. Am uitat printre globuri şi decoraţiuni de Crăciun, o bomboană învelită în staniol, care avea formă de glob. După UN AN..... era la fel. Mirosea a ciocolată, avea culoare ciocolatei... N-am gustat, dar ce surpriză aş fi avut, dacă încercam!
Azi nu punem poze, nu merită produsul pe care l-am comentat, punem muzică. Fără dedicaţie. E ceva ce-mi place mie, şi n-are grăsimi hidrogenate!

Speedy morales

S-a sculat un oştean, din Oastea lui Ipse, frate cu Marcu şi cu Anton, zici că e din ăla de la OTV, care ne binecuvîntează dimineţile de week-end ,cu braţele către cer, intonând rugăciuni teatrale, să ne facă el, micuţul proletar, de doi bani jumate, pe noi, cei care înjurăm structurile de conducere, începând de la pitic, până la marinar!
Asta se întâmpla la vreo două uşi de blog mai încolo, băiatul e anonim, desigur, şi n-am vrut să le stric fasonul prietenilor mei,care au blogul, să fie sănătoşi dacă ei au permis un astfel de comentariu!
Rezumatul e cam ăsta: Noi suntem un popor de consumatori de manele, rachiu- în timpul serviciului, telenovele şi bingo, divertisment şi filme indiene, şi ne recomandă el ca atunci când ajungem acasă, să nu ne odihnim,să ne luăm de roboteală prin bătătură, iar dacă nu avem ce face pe la noi, să trecem la vecin să-i reparăm gardurile. Că în Occident se munceşte pe brânci pentru bani, nu se stă la baliverne, şi ce politică economică si culturala ne-a trâtit ăsta, frate, că să ne fie ruşine că avem antene parabolice cu programe de cacao, în loc să ne punem din alea catapultatoare de IQ peste 180. Dar nu, noi ne luăm ţigări şi bem rachiu!!!!
Măiii, puiuţ(că nu pot să vorbesc cu "m", sunt o doamnă)! Tu ştii unde lucrez eu, mă, Ainştaine? Ia vino, mă , până la mine, strămută-te tu din locul în care munceşti de te rupi la vintre, până în locul unde eu, recunosc, ajung la ora 9 la serviciu, o oră beau cafeaua, că s-a cam nasolit la Bambuu, e gloată de elevi dimineaţa şi le stric media de vîrstă, apoi îmi refac lacul pe unghii, stau aninată de balcon ca maimuţa pe liană şi plec pe la două, că pentru cele cinci sute de milioane ale Begumei, pe care mi le-a lăsat nen'tu Boc, mi se pare prea mult , şi chiar mă gândesc serios să-mi iau şi jocul Monopoly la serviciu.
Şi hai să-mi explichezi tu mie cum se face culturalizare, şi să discutăm amândoi Calomniile mitologice ale lu Paler(u), şi să îmi recomanzi tu la ce program să mă uit, că m-oi fi plictisit de Tânăr şi Neliniştit, nu? Rezişti să ne uităm amândoi la un program de balet pe TvrCultural? Dar CNN, îl ascultăm fără subtitrare? Ştiiiiuuu, ai să spui că şi tu cunoşti o limbă străină, că doar ai fost la muncă în Italia, şi nu ironizez pe nimeni care a ales străinătatea, pentru muncă, ba chiar îi admir şi le doresc să se întoarcă sănătoşi la familii, fără să cadă victime vreunui dement xenofob , dar dacă tu nu te pretezi la manele şi păcănele şi filme de casă, poate ne explici şi nouă în 30 de cuvinte, care sunt standardele tale de viaţă, incluzîndu-le pe cele culturale.
Acuma, să ne scuzi dacă noi, în garajul din spatele blocului, în care ne bem rachiul de pufoaice sau de băşti, nu prindem decât OTV, şi radio Antena Satelor,dar nu ne-om da foc! Mă gândesc totuşi că, la vremea când dădeam eu năvală la Naţional să văd Zbor deasupra unui cuib de cuci, sau la Timişoara să văd balet, tu suflai în ţevi de ebonită cu boabe de orez şi-ţi decorai maşina cu mileuri croşetate şi ganafi de lînă roşie!
Nu ne mai explica tu cum se face sinapsa la nivel de celulă nevricoasă, şi lasă roata nedesenată, că s-a experimentat deja brevetul, că oricum nu ne simţim defel analfabeţi şi gângavi, iar de muncit , muncim ce, cum şi cât vrem! Ar fi culmea dracilor să mă duc la vecinul să repar gardul, în primul rînd pentru că mie nu-mi curg streşinile pe gardul de răzor, aşa că îl repară singur, şi sunt sătulă de treabă la mine acasă!
Ia uite frate, când să zic că am avut şi eu norocul să învăţ de la teveu cum să devin divă după patru'j de ani, vine Nastratin Hogea şi ne cheamă să dăm cu mătura la moschee!
Tocmai mă scuturasem de rumeguş şi terminasem doza de Movalis supozitoare, îmi dresesem şi eu coloana în orteza care arată ca un cofrag de ouă, ca să merg ca alea pe cat-walk, de zici că au sandalele desfăcute la catarame, şi eram numai ochi la poponel ăla de le supravegehază pe dive... apropo, ăla, cică e de profesie blogger. Aşa scrie pe ecran: cutărică briceag, cum dracu-l cheamă, de profesie blogger. Cum să fii de profesie blogger? Deci eu şi cu prietenii mei, suntem doctoranzi! Adică mă învaţă un blogger, cum sa fiu doamna! Măi proletar, ia fă şi cu ăla nişte instrucţie, mă! Ia trimite-l la Şcoala profesională de tractorişti de la Verneşti! Că cine făcea şcoala aia era tare! Şi mai dă-mi şi mie răgaz vreo două emisiuni, să învăţ să fiu divă,şi să exclud posibilitatea de a te scuipa în direct!
Eşti foarte şmecher tu, semnând anonim, eşti numai ouă tot, dar îţi reînnoiesc invitaţia, vino la mine la serviciu ( iti reamintesc politicos că nu există cuvântul "servici" în dicţionar, ci "serviciu"), şi facem desene la flipchart cu teme din relaţiile de muncă şi raportul de muncă, în timp ce ascultăm Aram Haciaturian, că manele nu se poate, deşi îţi dau o veste proastă: Tocmai ce am citit de unul Dules, manelist, că are licenţă în drept şi master în ştiinţe penale. Tu dupa ce reper îl etichetezi?
Şi, când mai avem chef să înjurăm structurile de conducere, fă-te că nu ne auzi, că şi-aşa nu înţelegi de pe lumea asta decât că trebuie să muncim până ne pică pielea, ca la şarpe. Vai de capul tău, n-ai avut tu parte de apă, cum am avut eu de muncă, aşa că dacă vreau să mă uit la băloasele ale taraf-iste sau etno-piste, e treaba mea, dar îţi spun eu că nu rezişti psihic mai mult de zece minute, să urmăreşti o emisiune pe care o urmăresc eu!
Noroc că există melodia de la reclama cu Parizaki, să te mai relaxezi!
Pe băiatul din imagine îl cunoşti? Că doar vii din Italia, trebuie să le cunoşti simbolurile! Nu te strădui, scrie la properties, pe fotografie!
And, dear honey pumpkin,let me be your Halloween!!!

5 x 5

sau
Pe ce-mi ascut cel mai bine şi pe ce-mi tocesc, cele cinci simţuri?
Mă refer la alea cu funcţie de receptor.
Hopa!!! Leapşă la Vaxxilianu ! De fapt, el nu şi-o fi dorit, dragul de el, să fie leapşă, o fi vrut să fie ceva numai al lui, că e foarte original întocmit(inspirat de o cană cu şoareci roz!!!), dar, Vaxxi prietene, pe blogosferă nimic nu mai rămâne al tău! Dar asta ştii mai bine decât mine!
După ce am constatat eu în gura mare pe la el, că seamănă a leapşă, mi-a acordat permisiunea să "egzecut". Aşadar,
1. Ce-mi place să aud?
- Tunetele. M-am născut într-o noapte cu tunete, le iubesc!
- Genericul muzical de la Teleenciclopedia
- Greierii în iarbă
- Vocea lui Peter O'Toole
- Trenul . Rar am ocazia să-l aud, dar când e să fie, stau în loc şi nu mişc până nu trece

Ce nu-mi place să aud?
- Ceasul
- Uşa trântită de altcineva în afară de mine
- Claxonul. Se mai găseşte câte-un bou care claxonează aşa, ca să se facă auzit.
- Zgomotul obiectelor ascuţite, din metal, pe sticlă
- Motorul maşinilor care sunt de-o vârstă cu tata

2. Ce-mi place să văd?
- Verde! Mult verde! Orice, verde!
- Copii dormind
- Stânjenei albaştri
- Schimbarea gărzii la Buckingham. Sunt dependentă de spectacolul ăsta
- Circuitele de Formula 1 !!! Nu se poate fără ele!

Ce nu suport să văd ?
- Persoane sau animale agonizând
- Dezordine
- Sprâncenele pensate agresiv şi de prost-gust
- Mai mult de un inel pe mână
- Peisaj îngheţat

3. Ce miros îmi place?
- Parfumul "HOT COUTURE" de la GIVENCHY !!!!!
- Mirosul unei camere reci, de la ţară, în care sunt gutui, mere şi plante medicinale.
- Vanilie
- Lemnul de fag fiert. Stăteam iarna în faţa aburitoarelor de la fabrica de cherestea şi miroseam...
- Mirosul vinurilor albe. Deosebesc vreo 15, dintre care Tokay, de departe.

Nu suport mirosul de
- Fetid , provenit din descompunere organică
- Parfum de duzină
- Amoniac
-Cauciuc ars
- Mâncare arsă

4. Îmi place gustul
- Amărui, pentru lichide
- Picant
- Mâncărurilor gătite foarte bine
- Perelor
- Bomboanelor cu prune, făcute de Bucuria Chişinău

Nu-mi place gustul
- Alterat, cu excepţia brânzeturilor, la care fermentarea şi alterarea reprezintă magia
- Foarte dulce
- Fructului mango
- Peştelui oceanic, cu excepţia Doradei
- Ghimbirului

5. Îmi place să ating
- Apa
- Pământul , piatra, tot ce ţine de teluric (fără nisip fin)
- Lemn şlefuit
- Mătase
- Hârtie lucioasă

Nu suport să ating
- Nisip fin şi uscat
- Var
- Praf
- Materie descompusă
- Şi mai ales, ceea ce nu văd

Salsa Yucatan versus ciorbă-gulaş de peşte

Orice-ar spune mofturoşii şi preţioşii despre toamnă, ea are un farmec pe care ţi-l îndeasă în buzunare, pur şi simplu. Cei care stau la curte, îmi vor da vreo trei mături de nuiele pe spinare, pentru că ştiu cât de enervante sunt frunzele care cad pe rând, una câte zece, şi umplu curtea, până în ziua când cade bruma, şi atunci cad toate. Toţi urâm ploaia mocănească asortată la cer vânăt, dar, dacă te faci că nu vezi toate astea, toamna e spectaculoasă!
Acum, să ne înţelegem pe registrul toamnei, ceea ce numesc eu toamnă, e octombrie, clar şi obligatoriu. Si e pasajul acela de tranzit de la verde la roşu, în lumea vegetală!
Am avut norocul să prind două zile de octombrie splendide, tocmai când erau programate nişte călătorii, excursii de-alea de o zi, ca la pionieri.
Oricum, traseul spre Braşov, printre munţi, de la Siriu până la Sita, e motiv de sinucidere în masă pentru pictori, dacă s-ar încumeta să pună pe pânză decorul. Mai degrabă nimeresc nuanţele jarului şi ale focului, decât pe cele ale pădurii! Dar să vedeţi pădurile Harghitei şi ale Covasnei, cum arată ele toamna! Am eu ce am cu partea asta de ţară, dar, deh, mă trage aţa, plus că mă simt bine printre oamenii locurilor. La lacul Sfânta Ana am dat de o zi de vară. Acolo, pădurea e de conifere, şi verdele e suveran. Dacă intri în pădure, şi trebuie să intri, pentru că bila neagră acordată amenajării locaţiei Sfânta Ana e că din septembrie se închide sezonul şi nu găseşti nimic-nimic-nimic, nici măcar toaletă ecologică, deci dacă te afunzi în pădure, eşti pe altă lume. Jur! Am cutreierat la păduri, de nu le mai ştiu numele, dar ca la Sfânta Ana, n-am pomenit o asemenea linişte, şi o asemenea puritate a sunetului, astfel încât, dacă ai călcat pe o crenguţă, se aude până în capătul celălalt al
pădurii. Sunt arbori seculari, care au coroane interferente la nivel ceva mai înalt, şi se formează
un fel de cupolă.
Lăsăm Sfânta Ana, de Tuşnad nu vreau să amintesc, că e tot o ruină p-acolo, mi-am luat însă un portbagaj de Kurtos Kallacs (nu cumpăraţi de la magazin, ci de la porţile oamenilor, ăia sunt făcuţi cu făină, cu lapte şi cu ouă, nu cu numere de cod).
Despre popasurile de p-acolo, din secuime, v-am mai spus eu. Acum trebuie să vă povestesc de o păstrăvărie de mare angajament, care este amplasată cam la 25-30 de km dincolo de Braşov, pe DN-13 (E60), spre Târgu Mureş, un pic până în Pădurea Bogăţii. Păstrăvăria se numeşte Doripesco, vedeţi că sunt două popasuri cu acelaşi nume, cred că şi cu acelaşi patron, dar eu vorbesc de ala de pe partea stângă a drumului nu de cel de pe dreapta. Restaurantul e micuţ, intim, are formă circulară, cu vedere la lac şi la iazurile de păstrăvi, au un acvariu drăguţ, e curat inclusiv la toalete, şi au un meniu de-ţi baţi câinii cu căciula!!!
Fac ăia o ciorbă-gulaş picantă, de crap, de mori încet şi cu regrete! Felul doi se prezintă sub zeci de feluri, noi am cerut nişte păstrăv pe pat de spanac , iar dulciurile sunt delicioase! Au magazin de desfacere peşte şi produse din peşte, preţurile sunt Ok,OK, servirea promtă, cam aiurea ciorapii de pe fetele alea, ele fiind frumoase, dar ciorapi de proastă calitate. La minus s-ar încadra faptul că, odată ajunsă aafară, sau în maşină, am realizat că îmi miroase puloverul a mâncare, deeeeci, nu e prea în regulă amplasarea bucătăriei în mijlocul salonului de servire, chiar dacă are ventilaţie. În restaurant nu m-a deranjat, nu am sesizat mirosul, dar afară..... Şi amuzant a fost că pe pliantul de prezentare figura şi o cameră matrimonială!!!! Nu aveau camere în regim de hotel, cazare propriu-zisă, ci de relaxare.... câteva ore.... de oboseală. M-hm! Şi la oboseală îţi trebuie pat matrimonial! Cazare cu ora! Mă rog, marketing deştept!
Altă locaţie de mâncat pe brânci, ar fi exact în buricul Braşovului, Piaţa Sfatului, vizavi de sediul organizaţiei PSD, care e un reper vizibil, scrie cu litere cât ligheanul.
Restaurantul se numeşte Bella Muzica, e la pachet cu hotel cu tot, am intrat prin recepţia lui, ca să ajungem la subsol unde e restaurantul, deşi ar fi şi o intrare prin gang, în exterior. Ştiţi că la Braşov, orice trece printr-un gang! Dar e jos pălăria tot Braşovul!!! La ei nu e nevoie să pună primarul garduri şi gărduţuri, ţarcuri şi saivane, că nu rupe nici dracu nici o floare, nu calcă nimeni pe spaţii verzi!
Deci restaurantul Bella Muzica e cu specific mexican, e un fel de catacombă tunel, foarte ingenios amenajat, se păstrează structura de zid din care a fost construit - cărămidă aparentă, cum numai neamţul a ştiut să construiască; arcuri şi bolte din cărămidă.
Nota zece , în primul rând pentru toaletă! În viaţa mea n-am văzut atâta curăţenie! Mirosea ca în magazinul de parfumuri, totul era pe senzori, nu trebuia să atingi nimic. Si cum spuneam, specific mexican. Nu e fundal sonor de gen, dimpotrivă, te întreabă dacă ai preferinţe muzicale, poţi alege muzica din meniu. Primirea cu nachos şi un fel de zacuscă picantă, şi tequilla sau ţuică, din partea casei. Am comandat un Salsa Yucatan, sau Alish din piept de pui cu ciuperci, caşcaval, ananas, orez mexican cu un sos minunat, foarte mişto aşezate în farfurie, am văzut cum arată şi Burrito, o farfurie imensă, ca porţie, au clătite împachetate foarte ingenios, a cam uitat băiatul să ni le aducă, şi-a cerut scuze şi noi i-am recomandat ceva lecitină şi nişte Memo Plus...
Am ieşit la promenadă pe Republicii, o vreme superbă, cu soare, îmi lipseau chilienii sau peruanii ăia care cântau odată El Condor Passa la instrumente tradiţionale, acum erau nişte ciudaţi care lălăiau ceva... Şi-l văd brusc, pe Marius Iacob, procurorul şef de la Parchetul de pe lângă ICCJ. Eu am o slăbiciune pentru el, pentru că nu e ceea ce pare. Majoritatea îl consideră plopist şi şmecher, sau pe lângă dosare. Aşa vrea el să lase impresia. În realitate, chiar comparativ cu felul în care apare pe ecran, e un tip sigur pe el, pe vorbă, pe ton, nu are deloc prune în gură, e chiar bine îmbrăcat şi are o siguranţă de sine care se vede de după colţul străzii. Am râs să ne tăvălim pe jos, că eu mi-am tras cu un deget, ochelarii, şi zic:
- Uite-l pe Marius Iacob!
- Cine dracu e Marius Iacob?
- Ăsta, din grupul de patru. Cum cine e Marius Iacob? Procurorul, ăla de răscolea după Elodia... ăla cu asistenta de la Giuleşti...
- Aşa, deci a apărut la televiziunea de garsonieră?
- El apare unde ţi-e lumea mai dragă, chiar şi la uşă! Mie îmi place tipul ăsta!
-Ia-l acasă!
- Nu pot, e alocat, dar mă enervează că era în grup, că m-aş fi băgat în seamă, măcar de săru-mâna, domnu procuror, cu cine faceti banking?
Ia uite unde am ajuns, de la toamnă şi de la meniuri din restaurante! Păăăi, ţin de relaxare astea, şi îmi dau o stare foarte naturală, care îmi permite să stau la taclale cu procurorii pe uliţă! Pentru că e clar, am băut tequilla aia de la restaurant! Şi e vremea deliberării! Mi-a plăcut mult mai mult meniul de la păstrăvărie, pentru că e mai în elementele mele primare. Decorul, ambientul mi-au plăcut la Bella Muzica. Îl recomand romanticilor!

Simbolurile din "pempărşi"

sau,

Când muzele înghesuie arta prin alcovuri

Cum să nu fiu la curent cu sesiunea foto a cuplului de actori Darie-Pandrea, că doar a fost difuzată ştirea şi pe posturile destinate sportului, cred!
Dar, o fi vreo problemă, dacă eu îl consider actor, cu eticheta "talent" doar pe el, iar pe ea, doar soţia lui- soţia soţului? Adică, pe el, mi-l amintesc în nişte roluri, memorabile.
Eu am stomac puternic, aşa că am rezistat să vizualizez toate pozele, şi pe cele nepublicate în ziar. Nici emoţional nu m-am alterat prea tare, că nu flutur steagul vreunui curent puritanist. Mi-am făcut doar o cruce mare, stereotipul gest al mirării la români, şi-am zis Doamne Fereşte! Au exhibat, de-a lungul timpului, în ipostaze scandaloase sau măcar dubioase, fel de fel de personaje-simbol, din diverse medii sau domenii de activitate, dar, categoria Horny-Granny mommy, nu se iniţiase. Desigur, pentru orice există un început, dar mi-ar plăcea ca acesta să fie corelat cu vârsta biologică, sau cu deviza înţeleaptă: toate la timpul lor!
De acord, în amor , ca şi în război, e permis orice, dar , dintre astea două, numai războiul e o manifestare publică.
Eu nu mi-am propus sa fac arşice cuplul geront-erotic, pentru că e clar, acolo e diagnostic, o nimfomanie violentă,pudrată cu narcisism,pe o pernă, şi ceva tulburări de memorie şi de raţiune, pe perna cealaltă.
Mă gândesc însă, şi insist să mă gândesc cu glas tare, că înfierbântata femelă, era obligată să ni-l lase aşa cum îl ştim pe artist, şi să-şi suflece poalele peste poloboace, prin ce crame vrea ea. Există saituri specializate în scârboşenii, şi când zic scârboşenii nu mă refer la noţiunea generică de sex, ci la deviaţii. Sunt destui trepanaţi care vor să vadă babe crăcite, dar nu trebuie să le vedem toţi, în ziare distribuite la lumina zilei, sau la Tv. Eu n-am avut nici o admiraţie pentru Pandrea, pentru că nu m-a şocat cu talentul ei nimicitor, şi mai mult, mi-o amintesc din anii 92-93, venise la un spectacol organizat de.....it doesn't matters, la Casa de cultură, dimpreună cu alte vedete, care mai de care...!!! La momentul acela a văzut stimatul nehoian pe scenă ...zde goale!!! Soţia lui Mihai Constantinescu, care avea o agenţie de modele (how nice!), a avut nişte fete pe scenă, care făceau striptease. Una dintre ele, ultima şi cea mai de pe urmă, vorba lui Nae Bosfor, îmbrăcată în călugăriţă, s-a dezbrăcat până a rămas în fleaşca goală. Tata, era cu Ion al lu' Mia, pe rândul doi din sală. Era siderat! Nu mai văzuse aşa ceva, deşi a golănit la viaţa lui, la greu! Mă rog, atunci am văzut-o live prima oară pe Pandrea, şi am remarcat zbuciumul, deşi avea pe lângă patru'j de ani, atunci. Iar după 6o de ani, apariţiile ei, fără sutien şi cu fustele crăpate până la...m-au lămurit definitiv. Nu că mi-aş fi dorit postere cu ea, dar daca tot nu arată ca Tina Turner, să încerce un hanorac şi nişte jeanşi.
Şi mă uit acum, cu atenţie chiar, la pozele recente, ca să realizez ce efecte distrugătoare poate avea viaţa unei femei care stă în umbra unui bărbat cunoscut de tot poporul, şi când nu se mai aude nimic despre el, ea se decofrează rapid, disperată să atragă atenţia. Dear granny, fetele alea de văzuşi matale că se despoaie prin tabloide, au material, bre, or fi ele de trei la leu, cu sinapsele fracturate, dar arată, bre mamaie, de nu se poate!
Chiar şi alea de le servea Ogică la popas la Mihăileşti, cu ciorbă de burtă, au ce dracu să arate!
Stuidiam detaliile pozelor, că aşa sunt eu, mai criminalistă: dormitor de burlac, patul conjugal e o canapea extensibilă cu balamalele obosite, peretele din spate jupuit şi hârşâit, trei iconiţe la capul patului şi pe perete, dintre care cea cu Maica Domnului, la capul ei. Asta înţelege ea din simboluri. Cearşafuri obosite, decor jalnic, dar granny voia publicitate! Foarte reuşită alegerea fotografului!!! Îl cheamă Fane Jeg! Nume predestinat moralităţii.
Ne-ai adus pacea interioară, mamaie, iar pe tine te-ai umplut de respect! Ar fi bine, înainte de a purcede cu dl.Darie spre studiourile lui Titus Steel, ca să te dai în bărci pe peliculă, să ia cineva măsura restricţionării lu matale. Să nu te mai atingi de omul ăsta, că se vede din poze săracul, cât e de manipulat şi de stânjenit, în timp ce matale făceai:hihihi-hihihi!
Nu suntem bre, lupi moralişti, că facem şi noi hihihi,toţi adulţii, dar nu-l sunăm pe Artene să ne pună pe prima pagină, cu cepul de la butoi între...fălci.
Şi oricum, cred că trebuie să ne ofere despăgubiri , că dacă ne mai uităm la poze, ne paşte frigiditatea instantanee, ca icterul mecanic; sau cu icter mecanic , inclus.
Diseară, ce-o mai fi la teveu? Tot subiecte de bideu? Aaaa, staţi că parcă au zis că e foileton, va fi episodul doi cu Horny Granny, şi cu un dalmaţian! GOD!!!
Deci, o prefer pe aia a lui Bote! Şi chiar pe prinţul Cristea, chiar dacă sunt stelistă! Mă întreb de ce durază atât de mult, şi nu a apărut încă doamna cu hierbinţeli, la DDD. De ce nu dansează ca bunica porno, pe acolo? Măi, nea Dane, nu eşti la curent cu ce se petrece? Lasă-le-n mă-sa de greve, le rezolvă Boc şi Băse p-alea, tu salt-o şi fă-o vedetă pe granny! Păi, dacă a ajuns o creatură care se intitulează bunica porno sau profa porno, că nu pot să scriu cu litere mari aşa ceva, să-l analizeze din perspectiva dinamicii sexuale, pe dl. Darie, dracu ne-a luat, ca nivel cultural! Putem să-l citim toţi, pe Niş'ce, sau putem sa enumerăm în ordine alfabetică exponatele de la Ermitaj, că tot numărul publicaţiilor de scandal vândute, ne arată unde ne e locul.

If you please, draw me a sheep!

"Limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii. Fie că e vorba de o casă, fie de stele, fie de pustiu, ceea ce le dă frumuseţea, rămâne nevăzut"
Antoine de Saint-Exupery - Micul Prinţ

Vă amintiţi dialogul din "Micul Prinţ", nu-i aşa? O carte scrisă pentru oameni mari, dar pe care o citesc totuşi, copiii. Dacă e să-mi formulez o părere personală, poate că le este cerută cam prea devreme în bibliografia şcolară suplimentară. Eu am citit-o după ce am terminat liceul; de vreo cinci ori. Relaţia dintre un adult şi un copil, transferul de informaţie , de înţelepciune, de valori şi de simboluri, de la unul la celălalt, nu sunt nicăieri mai bine reprezentate decât în minunata carte a lui Exupery.
Deunăzi, am trăit o astfel de experienţă. O prietenă m-a rugat să-i supraveghez puţin copilul, până îşi rezolvă ea treburile pe la fisc. L-a lăsat cu mine la bibliotecă. Copilul, 5 ani. Am demarat relaţia cu el prezentându-i nişte cărticele din dotare, bine-nţeles, şi ca să nu se simtă stânjenit, l-am invitat să-şi aleagă singur din raft. Era însă, rezervat. Se apleca deasupra unei cărţi, se retrăgea, se uita la mine, se uita iar la cărţi... M-am prins! Am mai avut de-a face cu aşa ceva! E copil crescut cu interdicţia de a deranja lucrurile de la locul lor. El vede cărţile sau jucăriile ca pe nişte bibelouri din casă, pe care nu are voie să le atingă. I le-am adus pe măsuţă, le-a răsfoit, până a scăpat una pe jos şi atunci am văzut spaimă în ochii lui. L-am liniştit că nu se întâmplă nimic, am înjurat-o în gând pe maică-sa, şi mai ales pe bunică-sa, că aia e obsedată de ordine şi copiii au crescut cu teama de a nu strica lucrurile, şi la un moment dat vede cutia cu carioci şi creioane colorate. Îmi zice:
- Ştii să desenezi?
- Am pus-o - zic în gândul meu- dacă zic nu, o să par proastă, dacă zic da, e doar o chestiune de timp până constată că de fapt, chiar sunt! Risc: Ştiu să desenez!
- Bine, atunci, desenează-mi un căţel!
- Pfuuuaaa, mai bine îmi cerea să-i desenez Taj Mahalul, sau gargouill-ii de pe Notre Dame. Şi-mi vine brusc în minte şmecheria din Micul Prinţ. Desenez un coteţ de câine, cu uşa închisă. Coteţul mi-a reuşit, că geometrie în spaţiu cunosc. Ca să-i iau faţa, bag şi detalii severe. Nu i-am luat nici o faţă. S-a încruntat şi mi-a zis:
- Ăsta e căţeeeel?
- Nu e căţel, e un coteţ. Căţelul e înăuntru.
- Păi de ce e înăuntru? Ce să facă un căţel încuiat în coteţ? E pedepsit?
- Nu e pedepsit, dar e frig afară şi stă înăuntru.
Nu i-a plăcut desenul, nu i-a plăcut explicaţia. Îmi zice:
-Vrei să desenez eu unul? Să vezi şi tu cum se face un căţel?
- Sigur că vreau!
Şi desenează copilul un căţel. Bine, semăna cu ... nu semăna cu nimic, dar avea 4 picioare, un cap şi trunchi. Am remarcat coada, era ca la purcel. I-am lăudat desenul, l-am admirat cu ochii mari.
El insistă: Dar de ce nu ştii să desenezi căţel? Ai căţel acasă?
- Am, răspund bucuroasă.
-Cum îl cheamă?
-Fetiţa!
- Cum să-l cheme fetiţa, ce, e om?
-Nu e om, dar e căţeluşă şi o cheamă Fetiţa, şi o iubesc mult,mult,mult de tot!
- Şi o ţii închisă?
- Doar ca să o apăr. Ea este speriată foarte tare de fulgere şi de tunete, şi atunci se ascunde în coteţ sau chiar în casă.
- Dar nu o pedepseşti!
- În nici un caz!
- Dar de ce ce nu ştii s-o desenezi, dacă o iubeşti? Eu pot să-l desenez pe câinele meu, pe mami şi pe tati şi pe buni.
Am înghiţit în sec şi mi-am dorit să apară maică-sa şi să-l ia acasă. Aveam chef să bocesc, şi dacă făceam asta de faţă cu el, îl speriam. Eu o văd pe mama în minte, îl văd şi pe tata, dar nu pot să-i desenez. Nici pe Oxi, primul meu câine, care a murit bătrân, la 14 ani.Ce să-i spui că frumuseţea se exprimă în mii de moduri, dragostea, la fel, şi că desenul e o chestiune nativă, legată de talent? Încerc altfel.
- Nu pot să desenez dragostea faţă de căţel sau faţă de cei dragi, dar pot să scriu despre asta. O poezie sau o poveste.
- Păi poezie sau poveste scrie toată lumea.
- Crezi tu? Ia zi o poveste despre căţelul tău!
A început copilul o poveste, în care el şi căţelul lui se duceau în pădure, după zmeură, şi acolo, căţelul s-a luptat cu lei, cu lupi, cu urşi... M-a fascinat!
Când a venit maică-sa, prima grijă a fost să-l certe că mi-a deranjat cărţile, şi l-a pus să-mi ceară scuze. Am scos-o un pic în hol şi am întrebat-o: Eşti sănătoasă la cap? Tu ai idee ce copil formidabil ai? Tu chiar îl ţii cu mâinile la spate, acasă? Lasă-i fetiţă, libertate, ca să se poată exprima!
L-am întrebat dacă mai vine pe la mine. Mi-a zis:
- Normal, că nu scapi fără să te învăţ să desenezi un căţel!

Twenty years by flight

Să nu-ţi faci aripi pentru zbor,
Înălţimile se cuceresc cu altă putere.
Fă-ţi aripi pentru cădere!
Atunci a început, pe 10.10.'90. Venise bruma mai devreme, eram foarte obosită după un inventar care durase foarte mult, de parcă luam în primire Biblioteca Congresului, din Washington. Parcursesem un concurs, cred ca am fost prima si ultima din Primărie care a trecut prin aşa ceva pe bune, am avut ceva emoţii, pentru că se anunţau două candidate susţinute din două părţi, pe langa alte zece...dar la mine a funcţionat murphyismul - EXISTĂ DOUĂ TIPURI DE LEUCOPLAST: CEL CARE NU SE LIPEŞTE, ŞI CEL CARE NU SE MAI DEZLIPEŞTE. Eu am fost ăla care nu s-a luat nici cu terebentină.
Am iubit biblioteca, dar nu chiar din prima zi, pentru că nu aveam ce să iubesc din ea. Noul meu loc de muncă se prezenta sub forma unei camere de 350 metri cubi, plină cu cărţi depozitate alandala. Era un miros îngrozitor în spaţiul ăla, deşi clădirea era nouă, am închis uşa în urma mea, m-am aşezat pe scaun, la birou, şi m-am simţit singură. De fapt, eram singură. Îl chemam pe tata să mă mai ajute, să mă gospodăresc. Din prima zi am simţit indiferenţa autorităţilor faţă de cultură. Am schimbat trei primari, dar niciunul dintre ei nu a înţeles rolul bibliotecii. Toţi erau bucuroşi că faci parte din schema lor, şi că-i poţi ajuta la chestiunile legate de primărie. Unul dintre ei, cel rămas în viaţă , desigur, că nu-i vorbim de rău pe morţi, avea nesimţirea să-mi spună: faci ce spun eu, că eu te plătesc! De zici că mă plătea din batista-nnodată a soacră-sii! Nu vreau să mă enervez, că mi-am propus să evoc frumos aceşti douăzeci de ani, chiar dacă e practic imposibil.
Am început să iubesc biblioteca tocmai pentru că aveam parte de confruntări, de conflicte, de scăpărări, din care ieşeam. Supravieţuiam! Încet-încet, am învăţat ca, atunci când mi se cerea să fac un compromis,să spun: NU VREAU ! Mai întâi, directorului Bibliotecii Judeţene, a cărui dragoste faţă de bibliotecă nu poate fi cuprinsă în nici un elogiu. Un om de cultură pătimaş. Nu ne-am înţeles niciodată, urlam unul la altul, şi ori plecam eu trântind uşa, ori el, revenind întotdeauna cu scuze. Omul ăsta , împreună cu cel care i-a urmat la postul de director al Bibliotecii judeţene, au făcut pe dracu-n zece, ca să crească numărul volumelor, de la 5000, la 20.000, deşi nu au nici o obligaţie faţă de bibliotecile orăşeneşti. Am dat pe uşă afară apoi, un scriitor, care venise cu decizia de a instala la mine în bibliotecă un fel de simul de catafalc, la moartea lui Marin Sorescu.Eu, tocmai ce avusesem unul, acasa. Săracul, n-a nimerit uşa! Din prima zi m-am descurcat singură şi de-aia nu permit să mi se dea dispoziţii, sau să-mi vină câte-o rusalcă, cu flori în păr, să-mi spună ce am de făcut. Când m-am mutat în alte două încăperi, absolut tot ce era în bibliotecă, am cărat singură. Femeile de serviciu nu mă ajutau, aveau ordin de la pitic. De el m-am temut până în ziua ( de fapt în noaptea, că era cam ora două) cînd m-am oprit din plâns şi am zis: N-are ce să mi se întâmple, mai rău. Mâine sar la el. Dă-l dracului, doar nu-l omor! Dar trebuie să ştie măcar ce părere am despre el! Din ziua următoare, eu n-am mai tresărit din cauza piticului. Frica şi răul, sunt cei mai buni prieteni ai omului. Una dintre favoritele mele din istorie, Eleanor Roosevelt, spunea aşa: "DACĂ VREI SĂ-ŢI ÎNVINGI FRICA, FĂ LUCRURI DE CARE ŢI-E FRICĂ"
Iar m-a luat furia, e greu să nu mă tulbure amintirile astea. Ce a fost frumos la biblioteca mea în anii ăştia? M-a ajutat să trec peste multe.Cărţile, sunt exact cum cântă Chilian: "cărţile, ferestre-n ziduri, un arici pe-un câmp de maci". Dacă la început mă simţeam singură, pe urmă m-am simţit binecuvântată că lucram singură. Nu sunt sălbatică, sunt chiar sociabilă şi cu un simţ al umorului contagios, dar felul în care ştiam eu să rezolv probleme şi să-mi fac treaba, oricare ar fi fost ea, îmi crea deservicii.Nu detaliez.
Îmi amintesc un episod superb, am râs toţi din primărie de ne-am tăvălit. Pe vremea aia eram prieteni toţi, nu era colectiv de adunătură politică.N-aveam un chior, nici unul dintre noi. Eram vreo cinci în biroul Stelei; Batalion Disciplinar. Am fi băut cafea. N-aveam! Cum dracu facem? Zic: are tac-tu, cafea! Tac-tu i se spunea piticului, pe vremea aia. Păi, are tac-tu, are tac-tu, dar n-avem noi! Am avut chef de o aroganţă, nu ştiu, de o chestie de mare risc, şi am făcut-o! Am regizat tot: eu intru la pitic, văd eu cum , culmea era că nu mă înghiţea nici cu apă, dar m-a văzut fâţâindu-mă p-acolo şi m-a chemat. Puteam să pun pariu că mă cheamă. Ăia afară, râdeau de se cocoşau. Bine-nţeles că la pitic e ca la Mecca, şi toată lumea trebuie servită cu cafea. Slavă Domnului, m-a trimis în bucătărie, să fac nişte cafele. Am zis, regia era făcută. Un coleg, nu spun care,că mâine îl dă afară, aştepta pe la registru agricol, uşa din dos. Iau trei linguri de cafea, le pun repede în şerveţel, le reped pe uşă la coleg, şi nu stau cinci secunde, că bate ăla discret în uşă. Ce dracu mai vrei mă? Tenţi, mai ciordeşte vreo două linguri, că are tac-tu de unde! Ce dracu, nu-i păcat, că doar n-a cumpărat cu banii lui! Nu-i păcat, e deja infracţiune pe faţă.Mai iau două, până la urmă, are dreptate ăsta. Scap de coleg, duc cafelele la tac-tu, când mă-ntorc cu tava, şoptea Stela pe la uşă. Tenţi, mai pune naibii vreo două, să avem şi mâine! Iau cafea, mai rămâne de-un deget pe fundul cutiei, cer permisiune să plec, şi mă întorc la birou. Acolo se râdea pe rupte! Iar piticul mai avea de-o cafea slabă, în cutie!
Când m-am întors definitiv în biblioteca mea, fără să mai fac muncă bifată la alţii în salarii de merit şi funcţii de fiţe, m-am simţit liniştită,ca la mine acasă.
De-a lungul timpului am avut copii cu mare aplecare către cultură, dar dintre ei, de departe, cel mai fin cunoscător al cărţii a fost Adi Brătucu. Trăieşte bine mersi, dar vorbesc de perioada în care s-a format. A mai fost un băiat care s-a călugărit, aia era chemarea lui, misiunea lui. Citea de rupea! Când am fost în vizită la mânăstirea unde trăieşte, s-a oprit din explicaţiile pe care le dădea turiştilor, şi mi-a mulţumit că am fost acolo, în calea lui, cu biblioteca! Nimeni, niciodată nu m-a făcut să mă simt atât de mândră şi de apropiată de bibliotecă!
Foarte mult citea şi o fată, destul de sărăcuţă şi cu o familie...hm, fără standarde. Era foarte deşteaptă, dar la 14-15 ani a luat-o pe calea prostituţiei. Şi nu din aia de lux, mai ales că era şi deşteaptă. Nuuu, din aia pe două ţigări şi-o cafea!
Copiii nu mai citesc, asta e clar! Sunt doar excepţii, care confirmă regula. Deşi am computer la bibliotecă, nu-i las pe toţi să-l utilizeze, aşa vreau eu! Ii încurajez să răsfoiască filele cărţilor. Să simtă cartea. Îi las la computer doar pe cei care nu au aşa ceva acasă. M-a impresionat un copil, acum un an, a venit şi m-a rugat să-l las să joace şi el un joc, ce-o fi, că el nu are computer. Ştiam că nu are. L-am lăsat să joace Harry Potter, clar, că ăla a fost primul lucru care a intrat în computerul meu, după Windows. A jucat vreo două ore. I-am dăruit un computer mai vechi, al nepoţeilor mei, era fericit tare!
Pe toţi copiii i-am sfătuit să-şi ia zborul, să se ducă să înveţe şi să nu se mai întoarcă aici, amăgiţi de câte-o pilă pe care ar avea-o vreun părinte la pitic sau la mai ştiu eu ce angajator.
Cu un zâmbet amar, le-am explicat, tot în spiritul lui Murphy, ceea ce am înţeles şi eu: că dacă nu te elimină cineva, nu înseamnă că te şi apreciază, şi că asta implică o luptă din care rezultă inversul: dacă nu te apreciază cineva, nu înseamnă că te şi elimină.
Nu am împliniri profesionale, în afară de cele pe care mi le-am creat singură. Nu am regrete, dacă ar fi s-o iau de la cap, aş face la fel, pentru că nu noi ne alegem profesia, ea ne alege pe fiecare dintre noi. Şi e bine să ai o profesie, nu doar o funcţie. Eu am trei, dar asta m+a vrut pe mine!
Răul cel mai mare cu care m-au amprentat aceşti douăzeci de ani, a fost poliartrita reumatoidă şi problemele coloanei, la două nivele. Au fost 17 ierni fără căldură la bibliotecă. Spun 17, pentru că, de câţiva ani refuz să mai stau în frig. Stau ACASĂ! Deschid messul şi mai servesc copiii din când în când, la urgenţe!
De două ori am vrut să plec, aveam alte oferte, dar nu m-am îndurat. O dată mi-am strâns chiar, lucrurile, şi când le-am văzut în cutii, pe fotoliu, am înţepenit. Lucrurile în viaţa mea s-au succedat cu o repeziciune care n-avea legătură cu timpul astronomic, nici nu-mi reveneam dintr-una când dădeam de alta, dar biblioteca a fost constantă, a fost constanta vieţii mele. Când ceva durează douăzeci de ani, e păcat să întorci spatele, doar pentru că profesia ta nu e de fiţă. Am destul timp să mă mai ocup şi de altceva, întotdeauna am avut şi altceva de lucru în afara serviciului, acum chiar, mai mult ca niciodată, dar nu m-am prăbuşit încă. De obosit, mai obosesc, dar am soluţii pentru refresh! Când sunt foarte obosită, ascult
soundtrack-urile din The last of the Mohicans

Şi ,dintotdeauna, când sunt bine-dispusă, cânt în baie ,sau în bucătărie: Nat king Cole: Quizas,Quizas,Quizas, sau varianta în limba engleză, Perhaps,Perhaps,Perhaps, cu Doris Day

Chronicles of Narnia: Moş Aurel, nepoţii lui şi teascul

- Dă-i teasc! Nu te uita ca licuriciu' la veioză, că vinu' se şi trudeşte, nu numa' se bea!
- Hai bre, lasă-ne-n pace, că parcă eşti Sava de la Ce A Peu, cu caietu-n mână şi cu creionul chimic în gură, bifând la norme! Ce ne tot boscorodeşti atâta, te-ai opărit cu mămăliga?
- Eee, hi'r-aţi ai boalii, v-a apucat iar dimineaţa pă la poartă, las că zmulg io canapeaua, să văz pă ce mai staţi! Şi mai lăsaţi diavol'li discotecile-alea, că n-are di-un' să iasă oameni din voi dacă staţi toată noaptea p-acolo! Cum v-oţi fi văzândă pă-ntuneric, taică, vă cătaţi pă bâjbâite?
- Bre tataie, vezi poate ai treabă prin casă, ori vreun muşteriu la vin, şi lasă-ne bre, că nu suntem la recrutare! Esti mai ciumăros ca Tancău! Şi mai las-o jos, că măcăie, că şi pe vremea mata, tot pe întuneric se făcea, iar canapeaua poţi s-o faci surcele, că trecem la baba Lina peste drum!
...
Aşa începea , în fiecare an, culesul viei!
Pe ici, pe colo, v-am mai povestit despre copilăria şi adolescenţa mea ,la Măgura. Nu v-am spus niciodată însă, cum era la cules de struguri.
La Măgura, toţi au vie. Pe vremuri, viile erau în Poduri, pe deal. Pe atunci nu se fura. În timp, oamenii şi-au apropiat viile lângă casă. Toţi au cam aceleaşi soiuri, hibride, rezistente la filoxeră, cum spunea tataie, mândru că ştie ceva tehnică viticolă. Ei le spun soiurilor: Căpşunică roze sau Terrase (teraz),dar de fapt, e un amestec de Lydia, Noah , iar un soi aminteşte de Cabernet Franc; doar aminteşte, ca aromă. E greu să-i convingi pe unii că nu au cum dracu să aibă soiuri nobile, şi astea sunt corcite şi răs-corcite, ei o ţin p-a lor. Dar vinul iese bun! Când stă din fiert şi se limpezeşte, e ambră curată, sau jasp, după soi.
Dacă te duci cu inventarul prin gospodării, e posibil să nu găseşti chiar la toţi o rangă sau un târnăcop, o nicovală sau o mistrie, dar teasc, zdrobitor şi tocitoare, butoaie şi butoiaşe, precum şi pucioasă sau piatră vânătă, pentru ritualul de woo-doo al pregătirii butoaielor, găseşti de la ăl mai scăpătat şi până la vlădică!
Culesul nu e o chestie instantanee, ca guta. Nu! Culesul e filosofie, magie, misticism, cultură şi tradiţie. Via se lasă până în preziua brumei. Trebuie să simţi ziua aia, să se facă cerul senin-sticlă în noaptea de dinainte, să nu fie lună plină, că ştiţi cum e cu ea, nu-i bună la nimic, nici la oase, nici la murături, nici la flori, nici la însurătoare. Acuma, sigur că dacă plouă toată săptămâna, n-ai ce drac să faci, şi o culegi aşa. Îţi înjuri copchiii, nevasta , primarul şi poştaşul, dar ieşi la cules.
E musai să ai pastramă şi vin de anul trecut. Dacă nu ai pastramă, te mulţumeşti cu două ocale de cârnaţi de la nea Toader (update, de la Bugă) şi cumperi vin de la Adămoaie sau de la naşa Eugenia. Moş Carpen s-a dus cu sfinţii, că era şi el o alternativă. El era de fapt, soluţia tuturor problemelor. Aveam şase peri în curte? Pere cu grămada? Şi ce dacă! Moş Carpen avea doar doi, şi toţi furam de la el. Aveai lubeni, un hectar? Moş Carpen avea câţiva, dar, pentru felinare, ai lui erau mai buni. De ce nu ne prindea? Nu ne auzea.Pentru că avea casa lângă calea ferată, şi când treceau marfarele, cu 40 de vagoane de ciment sau cherestea, zornăiau cănile şi farfuriile la moş Carpen, se scuturau ferestrele şi patul, de nu mai ştia ce se-ntâmplă-n jur!
Ne-ntoarcem la vie, la tataie! El era un om foarte chivernisit, trecuse peste o foamete, două războaie, un tifos exantematic, ştia ce-i sărăcia, şi nu risipea nimic. Agonisea. La orice oră avea bani, cereale, vin, animale pe bătătură, beciul şi podul, pline! I se cam dusese vestea de cărpănos şi zgârcit, dar el ştia ce ştia. Trudise pentru rodul strâns, nu câştigase la alba-neagra. Noi, nepoţii, îl provocam, îl luam la caterincă...minte de copii tâmpiţi! Săracul, credea că, dacă are atâţi nepoţi, are şi un ajutor substanţial. Ţi-ai găsit! Umpleam rândurile de vie, cu coşuri şi găleţi, dar, până să ne apucăm de treabă, ne aduceam aminte că n-am tras firele de curent în vie, ca să aducem casetofonul, n-am luat termosul de cafea şi nici pachetele de ţigări, nu ne-am îmbrăcat cu ce trebuia, că în vie e mohor, o buruiană îngrozitoare, nu se mai ia decât cu foarfeca de pe haine... Pe la zece începeam, în sfârşit! Copiii lui frate-miu, erau mici, ai lui vără-miu, la fel, rămâneau toţi patru în casă, şi din cinci în cinci minute apăreau, pe rând, cu revendicări: Maaaamăăă, Miha(i)ela mi-a pus piedică! Mihaela, te pocnesc de nu te vezi! Da şi Ciprian mi-a pus ciulini în păr! tataie stătea ţapăn pe butuc şi bătea nervos cu bastonul în teasc! Hai, dă la teasc! Sui-te Marcele la zdrobitor, că ne apucă noaptea, tată!
- Stai, bre, că să vie melodia aia cu Ricchi e Poveri, să-l dau mai tare s-o ascultăm, că e la modă!
- Şi mai lăsaţi-le diavolului de ţigări, tată, că v-aţi făcut plămînii ca la Copşa Mică! Ştie mă-ta, fă, că fumezi?
- Eee, ştie pe naiba, vezi poate-i zici, că-ţi scot lămpile din televizor şi-l foloseşti pe urmă în loc de cuibar la găini!
- Aşa, tată, am ajuns ciuca bătăii!
Terminam într-un târziu culesul, abia aşteptam să bem must de la teasc, şi cu toate avertizările lui tataie, care avea oricum pregătită oala cu ceai de mentă şi cerenţel, abuzam de bărdăcuţa cu must, şi toată noaptea făceam naveta prin curte. Traseul preferat era: fundul grădinii şi retur.
Vinul era pus pe categorii: cel "family" era în butoaiele mici şi damigenele de sticlă, cel pentru vânzare era pus în butoaiele mari. Cel pentru aurolaci, făcut la mâna a treia, era pus în orice. Vinul ăla, dacă rămânea în pahare, se făcea în câteva minute, albastru. Văr-miu îl tachina pe tataie:
-Brei, să vorbesc cu Culiţă-nvăţătoru să faci contract cu şcoala, să vinzi vin din ăsta ca să aibă copchiii cerneală!
S-au mai păstrat, desigur, anumite tradiţii şi tipicuri în ceea ce priveşte producerea vinului. Vasele sunt aceleaşi, oamenii nu sunt tentaţi de tehnologii inovatoare, şi ceea ce este cert, în perioada asta, nu găseşti la nimeni o cană curată! Toată curtea e plină de căni de must, lipite de muşama, de trepte, sau înfipte-n gard. Miroase-a pere, a gutui, a struguri, e bucurie, vin, anestezie!

Bătrânul nuc şi bradul

Se ştiau de multă vreme. Se priveau, unul pe altul; bradul, de pe piscul lui, iar nucul, din livadă. Îşi spuneau poveşti şi întamplări pe care le trăiseră, fiecare în locul unde creştea, se salutau dimineaţa şi-şi urau noroc înainte de fiecare furtună. Bradul avea o mândrie aparte, o semeţie pe care i-o dictaseră specia şi mai ales înălţimea muntelui. Era practic, desupra tuturor, şi asta obligă la o anumită atitudine. Nucul era mult mai înţelept si mult mai modest. Trăise şi văzuse multe, iar pe om, fiindu-i mult mai aproape, îl cunoştea mai bine şi ştia că nu trebuie să se încreadă în planurile lui.
Câteodată, bradul îl tachina pe nuc:
- Tu n-ai avut norocul meu, să răsari într-un loc atât de frumos, vecin cu cerul, prieten cu stelele şi mângâiat de soare! Eu văd lumea toată, trăiesc laolaltă cu vulturii aici, unde doar cei puternici se încumetă să ajungă. Tu ?!? Trebuie că te plictiseşti la marginea livezii, având prietenă doar o cucuvea bătrână, care stă la tine în chirie! Şi tare nu-ţi prieşte bătrâneţea, că te văd strâmb şi răsucit, când îţi pică frunzele! Mie nu-mi pică niciodată, eu sunt veşnic verde şi frumos!
- De acord, prietene, răspunse nucul, potolit, eşti frumos şi falnic, dar, poate tocmai de aceea, toţi dau buzna să te mutileze şi să-ţi smulgă podoabele. Primăvara, abia îţi mai salvezi mugurii cruzi, de lăcomia celor care vor să facă sirop din tine, iar iarna, tu şi cu ai tăi sunteţi pe rând decapitaţi, şi ajungeţi decor pentru Crăciun sau pentru nunţi!
- Da, dar suntem frumos împodobiţi, şi oricum, eu nu mă tem deloc de secure, omul ajunge greu la mine aici, ca să mă doboare! Pe tine te bat oamenii în fiecare toamnă, să-ţi culeagă rodul! Te lasă despuiat!
- Pentru asta sunt plantat, ca să-l bucur pe om , în fiecare an, cu rodul meu. Tu nu-l cunoşti pe om, aşa cum îl cunosc eu. El se-nconjoară de lucruri trainice, care să-l însoţească în viaţa lui pământeană şi care să dureze, iar pentru asta, e nevoie câteodată să-i sacrifice pe cei ca tine. Tu poţi ajunge lemn pentru gospodăria lui, eu nu! Chiar dacă am lemn mai pretios, mai tare, mai frumos colorat ca tine, şi chiar mai scump, eu nu pentru asta am fost plantat. Nucul plantat de ţăran e semn de statornicie şi de fală pentru el şi neamul lui. Tu eşti doar cherestea, prietene, asta vede omul la tine, când te priveşte!
- Când ai devenit tu aşa înţelept, nucule?
- Am primit, la rândul meu, o lecţie de la firul de iarbă. Îmi măsuram şi eu măreţia, cu el. Îi spuneam: Eu sunt mare, sunt mult deasupra ta, şi nu simt ca tine, tăişul rece al coasei, de fiecare dată când răsari un pic mai sus! Firul ierbii mi-a răspuns: Da , nucule, dar eu continuu să cresc de fiecare dată după ce sunt tăiat, tu însă, o dată căzut, nu vei mai şti ce-i înălţimea!
S-a supărat bradul, pe nuc, pentru o vreme. Se vede că nu-i plăceau lecţiile de morală şi nici pildele. A trecut vara, rândunelele şi-au luat rămas bun de la nuc, au trecut şi pe lângă brad şi l-au salutat... Nucul a fost binecuvântat şi anul acesta, a avut rod bogat, stăpânul e mulţumit.
Se uita în fiecare dimineaţă către brad, să-l salute, ca altă dată,dar bradul nu-si mişca nici o ramura. A venit iarna, nucul se dezgolise şi nu mai părea atât de falnic şi de rotat, dar era resemnat şi aştepta o nouă primăvară. Se apropiau Sărbătorile, copiii răscoleau în jocul lor, zăpada din toată curtea, era agitaţie mare în casă, iar nucul stătea de vorbă cu bătrâna lui prietenă, cucuveaua:
- Auzi, nucule! Azi l-am văzut pe trufaşul de brad, în lanţuri! Era doborât şi-l trăgeau lângă drum!
A oftat nucul, şi şi-a strâns mai tare crengile încovoiate de ani şi de ger! A vrut să spună ceva, dar i-a ieşit doar un geamăt. A tăcut şi cucuveaua, cu respect.
Spre seară, porţile mari s-au deschis şi stăpânul a intrat în curte cu o căruţă plină de crengi. Deasupra era un brăduţ, pe care copiii l-au înconjurat imediat ce a fost descărcat. Nucul l-a recunoscut... Era prietenul lui. Copiii l-au dus în casă şi l-au împodobit, atât de frumos, cu multe globuri şi lumânărele colorate, cu steluţe şi beculeţe... Era frumos brăduţul, chiar şi fără măreţia lui de altădată! După ce s-au culcat toţi, nucul s-a aplecat spre fereastră şi l-a îmbărbătat pe brad: Ştiu că te-a durut când s-a înfipt securea în lemnul tău, dar uite, acum eşti frumos împodobit şi copiii se bucură în jurul tău!
- Am cunoscut acum, nucule, ce înseamnă înţelepciunea cea de pe urmă! Sunt frumos şi împodobit, copiii cântă în jurul meu, mă admiră, dar după ce vor trece sărbătorile, mă vor arunca, uscat, şi voi ajunge surcele!
- Asta e lecţia, e învăţătura pe care ai tras-o,dar unde e înţelepciunea?
- O să mă bucur de ultimele zile în care mai sunt verde. Bucuria trebuie s-o iei din fiecare clipă şi s-o trăieşti! Rămâi cu bine , nucule! Acolo, pe vârful muntelui, mi-am împrăştiat seminţele şi au răsărit deja brăduţi la fel de îngâmfaţi ca şi mine, care te vor înţepa cu răutăţi, peste ani!
- Sunt prea bătrân ca să-i mai văd cum cresc! Chiar si inimile de lemn obosesc, dar am şi eu urmaşi, abia răsăriţi, care vor creşte odată cu ai tăi! Rămas bun, şi ţie, prietene!