Înălţimile se cuceresc cu altă putere.
Fă-ţi aripi pentru cădere!
Atunci a început, pe 10.10.'90. Ve
nise bruma mai devreme, eram foarte obosită după un inventar care durase foarte mult, de parcă luam în primire Biblioteca Congresului, din Washington. Parcursesem un concurs, cred ca am fost prima si ultima din Primărie care a trecut prin aşa ceva pe bune, am avut ceva emoţii, pentru că se anunţau două candidate susţinute din două părţi, pe langa alte zece...dar la mine a funcţionat murphyismul - EXISTĂ DOUĂ TIPURI DE LEUCOPLAST: CEL CARE NU SE LIPEŞTE, ŞI CEL CARE NU SE MAI DEZLIPEŞTE. Eu am fost ăla care nu s-a luat nici cu terebentină.Am iubit biblioteca, dar nu chiar din prima zi, pentru că nu aveam ce să iubesc din ea. Noul meu loc de muncă se prezenta sub forma unei camere de 350 metri cubi, plină cu cărţi depozitate alandala. Era un miros îngrozitor în spaţiul ăla, deşi clădirea era nouă, am închis uşa în urma mea, m-am aşezat pe scaun, la birou, şi m-am simţit singură. De fapt, eram singură. Îl chemam pe tata să mă mai ajute, să mă gospodăresc. Din prima zi am simţit indiferenţa autorităţilor faţă de cultură. Am schimbat trei primari, dar niciunul dintre ei nu a înţeles rolul bibliotecii. Toţi erau bucuroşi că faci parte din schema lor, şi că-i poţi ajuta la chestiunile legate de primărie. Unul dintre ei, cel rămas în viaţă , desigur, că nu-i vorbim de rău pe morţi, avea nesimţirea să-mi spună: faci ce spun eu, că eu te plătesc! De zici că mă plătea din batista-nnodată a soacră-sii! Nu vreau să mă enervez, că mi-am propus să evoc frumos aceşti douăzeci de ani, chiar dacă e practic imposibil.
Am început să iubesc biblioteca tocmai pentru că aveam parte de confruntări, de conflicte, de scăpărări, din care ieşeam. Supravieţuiam! Încet-încet, am învăţat ca, atunci când mi se cerea să fac un compromis,să spun: NU VREAU ! Mai întâi, directorului Bibliotecii Judeţene, a cărui dragoste faţă de bibliotecă nu poate fi cuprinsă în nici un elogiu. Un om de cultură pătimaş. Nu ne-am înţeles niciodată, urlam unul la altul, şi ori plecam eu trântind uşa, ori el, revenind întotdeauna cu scuze. Omul ăsta , împreună cu cel care i-a urmat la postul de director al Bibliotecii judeţene, au făcut pe dracu-n zece, ca să crească numărul volumelor, de la 5000, la 20.000, deşi nu au nici o obligaţie faţă de bibliotecile orăşeneşti. Am dat pe uşă afară apoi, un scriitor, care venise cu decizia de a instala la mine în bibliotecă un fel de simul de catafalc, la moartea lui Marin Sorescu.Eu, tocmai ce avusesem unul, acasa. Săracul, n-a nimerit uşa! Din prima zi m-am descurcat singură şi de-aia nu permit să mi se dea dispoziţii, sau să-mi vină câte-o rusalcă, cu flori în păr, să-mi spună ce am de făcut. Când m-am mutat în alte două încăperi, absolut tot ce era în bibliotecă, am cărat singură. Femeile de serviciu nu mă ajutau, aveau ordin de la pitic. De el m-am temut până în ziua ( de fapt în noaptea, că era cam ora două) cînd m-am oprit din plâns şi am zis: N-are ce să mi se întâmple, mai rău. Mâine sar la el. Dă-l dracului, doar nu-l omor! Dar trebuie să ştie măcar ce părere am despre el! Din ziua următoare, eu n-am mai tresărit din cauza piticului. Frica şi răul, sunt cei mai buni prieteni ai omului. Una dintre favoritele mele din istorie, Eleanor Roosevelt, spunea aşa: "DACĂ VREI SĂ-ŢI ÎNVINGI FRICA, FĂ LUCRURI DE CARE ŢI-E FRICĂ"
Iar m-a luat furia, e greu să nu mă tulbure amintirile astea. Ce a fost frumos la biblioteca mea în anii ăştia? M-a ajutat să trec peste multe.Cărţile, sunt exact cum cântă Chilian: "cărţile, ferestre-n ziduri, un arici pe-un câmp de maci". Dacă la început mă simţeam singură, pe urmă m-am simţit binecuvântată că lucram singură. Nu sunt sălbatică, sunt chiar sociabilă şi cu un simţ al umorului contagios, dar felul în care ştiam eu să rezolv probleme şi să-mi fac treaba, oricare ar fi fost ea, îmi crea deservicii.Nu detaliez.
Îmi amintesc un episod superb, am râs toţi din primărie de ne-am tăvălit. Pe vremea aia eram prieteni toţi, nu era colectiv de adunătură politică.N-aveam un chior, nici unul dintre noi. Eram vreo cinci în biroul Stelei; Batalion Disciplinar. Am fi băut cafea. N-aveam! Cum dracu facem? Zic: are tac-tu, cafea! Tac-tu i se spunea piticului, pe vremea aia. Păi, are tac-tu, are tac-tu, dar n-avem noi! Am avut chef de o aroganţă, nu ştiu, de o chestie de mare risc, şi am făcut-o! Am regizat tot: eu intru la pitic, văd eu cum , culmea era că nu mă înghiţea nici cu apă, dar m-a văzut fâţâindu-mă p-acolo şi m-a chemat. Puteam să pun pariu că mă cheamă. Ăia afară, râdeau de se cocoşau. Bine-nţeles că la pitic e ca la Mecca, şi toată lumea trebuie servită cu cafea. Slavă Domnului, m-a trimis în bucătărie, să fac nişte cafele. Am zis, regia era făcută. Un coleg, nu spun care,că mâine îl dă afară, aştepta pe la registru agricol, uşa din dos. Iau trei linguri de cafea, le pun repede în şerveţel, le reped pe uşă la coleg, şi nu stau cinci secunde, că bate ăla discret în uşă. Ce dracu mai vrei mă? Tenţi, mai ciordeşte vreo două linguri, că are tac-tu de unde! Ce dracu, nu-i păcat, că doar n-a cumpărat cu banii lui! Nu-i păcat, e deja infracţiune pe faţă.Mai iau două, până la urmă, are dreptate ăsta. Scap de coleg, duc cafelele la tac-tu, când mă-ntorc cu tava, şoptea Stela pe la uşă. Tenţi, mai pune naibii vreo două, să avem şi mâine! Iau cafea, mai rămâne de-un deget pe fundul cutiei, cer permisiune să plec, şi mă întorc la birou. Acolo se râdea pe rupte! Iar piticul mai avea de-o cafea slabă, în cutie!
Când m-am întors definitiv în biblioteca mea, fără să mai fac muncă bifată la alţii în salarii de merit şi funcţii de fiţe, m-am simţit liniştită,ca la mine acasă.
De-a lungul timpului am avut copii cu mare aplecare către cultură, dar dintre ei, de departe, cel mai fin cunoscător al cărţii a fost Adi Brătucu. Trăieşte bine mersi, dar vorbesc de perioada în care s-a format. A mai fost un băiat care s-a călugărit, aia era chemarea lui, misiunea lui. Citea de rupea! Când am fost în vizită la mânăstirea unde trăieşte, s-a oprit din explicaţiile pe care le dădea turiştilor, şi mi-a mulţumit că am fost acolo, în calea lui, cu biblioteca! Nimeni, niciodată nu m-a făcut să mă simt atât de mândră şi de apropiată de bibliotecă!
Foarte mult citea şi o fată, destul de sărăcuţă şi cu o familie...hm, fără standarde. Era foarte deşteaptă, dar la 14-15 ani a luat-o pe calea prostituţiei. Şi nu din aia de lux, mai ales că era şi deşteaptă. Nuuu, din aia pe două ţigări şi-o cafea!
Copiii nu mai citesc, asta e clar! Sunt doar excepţii, care confirmă regula. Deşi am computer la bibliotecă, nu-i las pe toţi să-l utilizeze, aşa vreau eu! Ii încurajez să răsfoiască filele cărţilor. Să simtă cartea. Îi las la computer doar pe cei care nu au aşa ceva acasă. M-a impresionat un copil, acum un an, a venit şi m-a rugat să-l las să joace şi el un joc, ce-o fi, că el nu are computer. Ştiam că nu are. L-am lăsat să joace Harry Potter, clar, că ăla a fost primul lucru care a intrat în computerul meu, după Windows. A jucat vreo două ore. I-am dăruit un computer mai vechi, al nepoţeilor mei, era fericit tare!
Pe toţi copiii i-am sfătuit să-şi ia zborul, să se ducă să înveţe şi să nu se mai întoarcă aici, amăgiţi de câte-o pilă pe care ar avea-o vreun părinte la pitic sau la mai ştiu eu ce angajator.
Cu un zâmbet amar, le-am explicat, tot în spiritul lui Murphy, ceea ce am înţeles şi eu: că dacă nu te elimină cineva, nu înseamnă că te şi apreciază, şi că asta implică o luptă din care rezultă inversul: dacă nu te apreciază cineva, nu înseamnă că te şi elimină.
Nu am împliniri profesionale, în afară de cele pe care mi le-am creat singură. Nu am regrete, dacă ar fi s-o iau de la cap, aş face la fel, pentru că nu noi ne alegem profesia, ea ne alege pe fiecare dintre noi. Şi e bine să ai o profesie, nu doar o funcţie. Eu am trei, dar asta m+a vrut pe mine!
Răul cel mai mare cu care m-au amprentat aceşti douăzeci de ani, a fost poliartrita reumatoidă şi problemele coloanei, la două nivele. Au fost 17 ierni fără căldură la bibliotecă. Spun 17, pentru că, de câţiva ani refuz să mai stau în frig. Stau ACASĂ! Deschid messul şi mai servesc copiii din când în când, la urgenţe!
De două ori am vrut să plec, aveam alte oferte, dar nu m-am îndurat. O dată mi-am strâns chiar, lucrurile, şi când le-am văzut în cutii, pe fotoliu, am înţepenit. Lucrurile în viaţa mea s-au succedat cu o repeziciune care n-avea legătură cu timpul astronomic, nici nu-mi reveneam dintr-una când dădeam de alta, dar biblioteca a fost constantă, a fost constanta vieţii mele. Când ceva durează douăzeci de ani, e păcat să întorci spatele, doar pentru că profesia ta nu e de fiţă. Am destul timp să mă mai ocup şi de altceva, întotdeauna am avut şi altceva de lucru în afara serviciului, acum chiar, mai mult ca niciodată, dar nu m-am prăbuşit încă. De obosit, mai obosesc, dar am soluţii pentru refresh! Când sunt foarte obosită, ascult
soundtrack-urile din The last of the Mohicans
Şi ,dintotdeauna, când sunt bine-dispusă, cânt în baie ,sau în bucătărie: Nat king Cole: Quizas,Quizas,Quizas, sau varianta în limba engleză, Perhaps,Perhaps,Perhaps, cu Doris Day
