- Dă-i teasc! Nu te uita ca licuriciu' la veioză, că vinu' se şi trudeşte, nu numa' se bea!- Hai bre, lasă-ne-n pace, că parcă eşti Sava de la Ce A Peu, cu caietu-n mână şi cu creionul chimic în gură, bifând la norme! Ce ne tot boscorodeşti atâta, te-ai opărit cu mămăliga?
- Eee, hi'r-aţi ai boalii, v-a apucat iar dimineaţa pă la poartă, las că zmulg io canapeaua, să văz pă ce mai staţi! Şi mai lăsaţi diavol'li discotecile-alea, că n-are di-un' să iasă oameni din voi dacă staţi toată noaptea p-acolo! Cum v-oţi fi văzândă pă-ntuneric, taică, vă cătaţi pă bâjbâite?
- Bre tataie, vezi poate ai treabă prin casă, ori vreun muşteriu la vin, şi lasă-ne bre, că nu suntem la recrutare! Esti mai ciumăros ca Tancău! Şi mai las-o jos, că măcăie, că şi pe vremea mata, tot pe întuneric se făcea, iar canapeaua poţi s-o faci surcele, că trecem la baba Lina peste drum!
...
Aşa începea , în fiecare an, culesul viei!
Pe ici, pe colo, v-am mai povestit despre copilăria şi adolescenţa mea ,la Măgura. Nu v-am spus niciodată însă, cum era la cules de struguri.
La Măgura, toţi au vie. Pe vremuri, viile erau în Poduri, pe deal. Pe atunci nu se fura. În timp, oamenii şi-au apropiat viile lângă casă. Toţi au cam aceleaşi soiuri, hibride, rezistente la filoxeră, cum spunea tataie, mândru că ştie ceva tehnică viticolă. Ei le spun soiurilor: Căpşunică roze sau Terrase (teraz),dar de fapt, e un amestec de Lydia, Noah , iar un soi aminteşte de Cabernet Franc; doar aminteşte, ca aromă. E greu să-i convingi pe unii că nu au cum dracu să aibă soiuri nobile, şi astea sunt corcite şi răs-corcite, ei o ţin p-a lor. Dar vinul iese bun! Când stă din fiert şi se limpezeşte, e ambră curată, sau jasp, după soi.
Dacă te duci cu inventarul prin gospodării, e posibil să nu găseşti chiar la toţi o rangă sau un târnăcop, o nicovală sau o mistrie, dar teasc, zdrobitor şi tocitoare, butoaie şi butoiaşe, precum şi pucioasă sau piatră vânătă, pentru ritualul de woo-doo al pregătirii butoaielor, găseşti de la ăl mai scăpătat şi până la vlădică!
Culesul nu e o chestie instantanee, ca guta. Nu! Culesul e filosofie, magie, misticism, cultură şi tradiţie. Via se lasă până în preziua brumei. Trebuie să simţi ziua aia, să se facă cerul senin-sticlă în noaptea de dinainte, să nu fie lună plină, că ştiţi cum e cu ea, nu-i bună la nimic, nici la oase, nici la murături, nici la flori, nici la însurătoare. Acuma, sigur că dacă plouă toată săptămâna, n-ai ce drac să faci, şi o culegi aşa. Îţi înjuri copchiii, nevasta , primarul şi poştaşul, dar ieşi la cules.
E musai să ai pastramă şi vin de anul trecut. Dacă nu ai pastramă, te mulţumeşti cu două ocale de cârnaţi de la nea Toader (update, de la Bugă) şi cumperi vin de la Adămoaie sau de la naşa Eugenia. Moş Carpen s-a dus cu sfinţii, că era şi el o alternativă. El era de fapt, soluţia tuturor problemelor. Aveam ş
ase peri în curte? Pere cu grămada? Şi ce dacă! Moş Carpen avea doar doi, şi toţi furam de la el. Aveai lubeni, un hectar? Moş Carpen avea câţiva, dar, pentru felinare, ai lui erau mai buni. De ce nu ne prindea? Nu ne auzea.Pentru că avea casa lângă calea ferată, şi când treceau marfarele, cu 40 de vagoane de ciment sau cherestea, zornăiau cănile şi farfuriile la moş Carpen, se scuturau ferestrele şi patul, de nu mai ştia ce se-ntâmplă-n jur!Ne-ntoarcem la vie, la tataie! El era un om foarte chivernisit, trecuse peste o foamete, două războaie, un tifos exantematic, ştia ce-i sărăcia, şi nu risipea nimic. Agonisea. La orice oră avea bani, cereale, vin, animale pe bătătură, beciul şi podul, pline! I se cam dusese vestea de cărpănos şi zgârcit, dar el ştia ce ştia. Trudise pentru rodul strâns, nu câştigase la alba-neagra. Noi, nepoţii, îl provocam, îl luam la caterincă...minte de copii tâmpiţi! Săracul, credea că, dacă are atâţi nepoţi, are şi un ajutor substanţial. Ţi-ai găsit! Umpleam rândurile de vie, cu coşuri şi găleţi, dar, până să ne apucăm de treabă, ne aduceam aminte că n-am tras firele de curent în vie, ca să aducem casetofonul, n-am luat termosul de cafea şi nici pachetele de ţigări, nu ne-am îmbrăcat cu ce trebuia, că în vie e mohor, o buruiană îngrozitoare, nu se mai ia decât cu foarfeca de pe haine... Pe la zece începeam, în sfârşit! Copiii lui frate-miu, erau mici, ai lui vără-miu, la fel, rămâneau toţi patru în casă, şi din cinci în cinci minute apăreau, pe rând, cu revendicări: Maaaamăăă, Miha(i)ela mi-a pus piedică! Mihaela, te pocnesc de nu te vezi! Da şi Ciprian mi-a pus ciulini în păr! tataie stătea ţapăn pe butuc şi bătea nervos cu bastonul în teasc! Hai, dă la teasc! Sui-te Marcele la zdrobitor, că ne apucă noaptea, tată!
- Stai, bre, că să vie melodia aia cu Ricchi e Poveri, să-l dau mai tare s-o ascultăm, că e la modă!
- Şi mai lăsaţi-le diavolului de ţigări, tată, că v-aţi făcut plămînii ca la Copşa Mică! Ştie mă-ta, fă, că fumezi?
- Eee, ştie pe naiba, vezi poate-i zici, că-ţi scot lămpile din televizor şi-l foloseşti pe urmă în loc de cuibar la găini!
- Aşa, tată, am ajuns ciuca bătăii!
Terminam într-un târziu culesul, abia aşteptam să bem must de la teasc, şi cu toate avertizările lui tataie, care avea oricum pregătită oala cu ceai de mentă şi cerenţel, abuzam de bărdăcuţa cu must, şi toată noaptea făceam naveta prin curte. Traseul preferat era: fundul grădinii şi retur.
Vinul era pus pe categorii
: cel "family" era în butoaiele mici şi damigenele de sticlă, cel pentru vânzare era pus în butoaiele mari. Cel pentru aurolaci, făcut la mâna a treia, era pus în orice. Vinul ăla, dacă rămânea în pahare, se făcea în câteva minute, albastru. Văr-miu îl tachina pe tataie:-Brei, să vorbesc cu Culiţă-nvăţătoru să faci contract cu şcoala, să vinzi vin din ăsta ca să aibă copchiii cerneală!
S-au mai păstrat, desigur, anumite tradiţii şi tipicuri în ceea ce priveşte producerea vinului. Vasele sunt aceleaşi, oamenii nu sunt tentaţi de tehnologii inovatoare, şi ceea ce este cert, în perioada asta, nu găseşti la nimeni o cană curată! Toată curtea e plină de căni de must, lipite de muşama, de trepte, sau înfipte-n gard. Miroase-a pere, a gutui, a struguri, e bucurie, vin, anestezie!
