Se ştiau de multă vreme. Se priveau, unul pe altul; bradul, de pe piscul lui, iar nucul, din livadă. Îşi spuneau poveşti şi întamplări pe care le trăiseră, fiecare în locul unde creştea, se salutau dimineaţa şi-şi urau noroc înainte de fiecare furtună. Bradul avea o mândrie aparte, o semeţie pe care i-o dictaseră specia şi mai ales înălţimea muntelui. Era practic, desupra tuturor, şi asta obligă la o anumită atitudine. Nucul era mult mai înţelept si mult mai modest. Trăise şi văzuse multe, iar pe om, fiindu-i mult mai aproape, îl cunoştea mai bine şi ştia că nu trebuie să se încreadă în planurile lui.
Câteodată, bradul îl tachina pe nuc:
- Tu n-ai avut norocul meu, să răsari într-un loc atât de frumos, vecin cu cerul, prieten cu stelele şi mângâiat de soare! Eu văd lumea toată, trăiesc laolaltă cu vulturii aici, unde doar cei puternici se încumetă să ajungă. Tu ?!? Trebuie că te plictiseşti la marginea livezii, având prietenă doar o cucuvea bătrână, care stă la tine în chirie! Şi tare nu-ţi prieşte bătrâneţea, că te văd strâmb şi răsucit, când îţi pică frunzele! Mie nu-mi pică niciodată, eu sunt veşnic verde şi frumos!
- De acord, prietene, răspunse nucul, potolit, eşti frumos şi falnic, dar, poate tocmai de aceea, toţi dau buzna să te mutileze şi să-ţi smulgă podoabele. Primăvara, abia îţi mai salvezi mugurii cruzi, de lăcomia celor care vor să facă sirop din tine, iar iarna, tu şi cu ai tăi sunteţi pe rând decapitaţi, şi ajungeţi decor pentru Crăciun sau pentru nunţi!
- Da, dar suntem frumos împodobiţi, şi oricum, eu nu mă tem deloc de secure, omul ajunge greu la mine aici, ca să mă doboare! Pe tine te bat
oamenii în fiecare toamnă, să-ţi culeagă rodul! Te lasă despuiat!- Pentru asta sunt plantat, ca să-l bucur pe om , în fiecare an, cu rodul meu. Tu nu-l cunoşti pe om, aşa cum îl cunosc eu. El se-nconjoară de lucruri trainice, care să-l însoţească în viaţa lui pământeană şi care să dureze, iar pentru asta, e nevoie câteodată să-i sacrifice pe cei ca tine. Tu poţi ajunge lemn pentru gospodăria lui, eu nu! Chiar dacă am lemn mai pretios, mai tare, mai frumos colorat ca tine, şi chiar mai scump, eu nu pentru asta am fost plantat. Nucul plantat de ţăran e semn de statornicie şi de fală pentru el şi neamul lui. Tu eşti doar cherestea, prietene, asta vede omul la tine, când te priveşte!
- Când ai devenit tu aşa înţelept, nucule?
- Am primit, la rândul meu, o lecţie de la firul de iarbă. Îmi măsuram şi eu măreţia, cu el. Îi spuneam: Eu sunt mare, sunt mult deasupra ta, şi nu simt ca tine, tăişul rece al coasei, de fiecare dată când răsari un pic mai sus! Firul ierbii mi-a răspuns: Da , nucule, dar eu continuu să cresc de fiecare dată după ce sunt tăiat, tu însă, o dată căzut, nu vei mai şti ce-i înălţimea!
S-a supărat bradul, pe nuc, pentru o vreme. Se vede că nu-i plăceau lecţiile de morală şi nici pildele. A trecut vara, rândunelele şi-au luat rămas bun de la nuc, au trecut şi pe lângă brad şi l-au salutat... Nucul a fost binecuvântat şi anul acesta, a avut rod bogat, stăpânul e mulţumit.
Se uita în fiecare dimineaţă către brad, să-l salute, ca altă dată,dar bradul nu-si mişca nici o ramura. A venit iarna, nucul se dezgolise şi nu mai părea atât de falnic şi de rotat, dar era resemnat şi aştepta o nouă primăvară. Se apropiau Sărbătorile, copiii răscoleau în jocul lor, zăpada din toată curtea, era agitaţie mare în casă, iar nucul stătea de vorbă cu bătrâna lui prietenă, cucuveaua:
- Auzi, nucule! Azi l-am văzut pe trufaşul de brad, în lanţuri! Era doborât şi-l trăgeau lângă drum!
A oftat nucul, şi şi-a strâns mai tare crengile încovoiate de ani şi de ger! A vrut să spună ceva, dar i-a ieşit doar un geamăt. A tăcut şi cucuveaua, cu respect.
Spre seară, porţile mari s-au deschis şi stăpânul a intrat în curte cu o căruţă plină de crengi. Deasupra era un brăduţ, pe care copiii l-au înconjurat imediat ce a fost descărcat. Nucul l-a recunoscut... Era prietenul lui. Copiii l-au dus în casă şi l-au împodobit, atât de frumos, cu multe globuri şi lumânărele colorate, cu steluţe şi beculeţe... Era frumos brăduţul, chiar şi fără măreţia lui de altădată! După ce s-au culcat toţi, nucul s-a aplecat spre fereastră şi l-a îmbărbătat pe brad: Ştiu că te-a durut când s-a înfipt securea în lemnul tău, dar uite, acum eşti frumos împodobit şi copiii se bucură în jurul tău!
- Am cunoscut acum, nucule, ce înseamnă înţelepciunea cea de pe urmă! Sunt frumos şi împodobit, copiii cântă în jurul meu, mă admiră, dar după ce vor trece sărbătorile, mă vor arunca, uscat, şi voi ajunge surcele!
- Asta e lecţia, e învăţătura pe care ai tras-o,dar unde e înţelepciunea?
- O să mă bucur de ultimele zile în care mai sunt verde. Bucuria trebuie s-o iei din fiecare clipă şi s-o trăieşti! Rămâi cu bine , nucule! Acolo, pe vârful muntelui, mi-am împrăştiat seminţele şi au răsărit deja brăduţi la fel de îngâmfaţi ca şi mine, care te vor înţepa cu răutăţi, peste ani!
- Sunt prea bătrân ca să-i mai văd cum cresc! Chiar si inimile de lemn obosesc, dar am şi eu urmaşi, abia răsăriţi, care vor creşte odată cu ai tăi! Rămas bun, şi ţie, prietene!
