Antoine de Saint-Exupery - Micul Prinţ
Vă amintiţi dialogul din "Micul Prinţ", nu-i aşa? O carte scrisă pentru oameni mari, dar pe care o citesc totuşi, copiii. Dacă e să-mi formulez o părere personală, poate că le este cerută cam prea devreme în bibliografia şcolară suplimentară. Eu am citit-o după ce am terminat liceul; de vreo cinci ori. Relaţia dintre un adult şi un copil, transferul de informaţie , de înţelepciune, de valori şi de simboluri, de la unul la celălalt, nu sunt nicăieri mai bine reprezentate decât în minunata carte a lui Exupery.
Deunăzi, am trăit o astfel de experienţă. O prietenă m-a rugat să-i supraveghez puţin copilul, până îşi rezolvă ea treburile pe la fisc. L-a lăsat cu mine la bibliotecă. Copilul, 5 ani. Am demarat relaţia cu el prezentându-i nişte cărticele din dotare, bine-nţeles, şi ca să nu se simtă stânjenit, l-am invitat să-şi aleagă singur din raft. Era însă, rezervat. Se apleca deasupra unei cărţi, se retrăgea, se uita la mine, se uita iar la cărţi... M-am prins! Am mai avut de-a face cu aşa ceva! E copil crescut cu interdicţia de a deranja lucrurile de la locul lor. El vede cărţile sau jucăriile ca pe nişte bibelouri din casă, pe care nu are voie să le atingă. I le-am adus pe măsuţă, le-a răsfoit, până a scăpat una pe jos şi atunci am văzut spaimă în ochii lui. L-am liniştit că nu se întâmplă nimic, am înjurat-o în gând pe maică-sa, şi mai ales pe bunică-sa, că aia e obsedată
de ordine şi copiii au crescut cu teama de a nu strica lucrurile, şi la un moment dat vede cutia cu carioci şi creioane colorate. Îmi zice:- Ştii să desenezi?
- Am pus-o - zic în gândul meu- dacă zic nu, o să par proastă, dacă zic da, e doar o chestiune de timp până constată că de fapt, chiar sunt! Risc: Ştiu să desenez!
- Bine, atunci, desenează-mi un căţel!
- Pfuuuaaa, mai bine îmi cerea să-i desenez Taj Mahalul, sau gargouill-ii de pe Notre Dame. Şi-mi vine brusc în minte şmecheria din Micul Prinţ. Desenez un coteţ de câine, cu uşa închisă. Coteţul mi-a reuşit, că geometrie în spaţiu cunosc. Ca să-i iau faţa, bag şi detalii severe. Nu i-am luat nici o faţă. S-a încruntat şi mi-a zis:
- Ăsta e căţeeeel?
- Nu e căţel, e un coteţ. Căţelul e înăuntru.
- Păi de ce e înăuntru? Ce să facă un căţel încuiat în coteţ? E pedepsit?
- Nu e pedepsit, dar e frig afară şi stă înăuntru.
Nu i-a plăcut desenul, nu i-a plăcut explicaţia. Îmi zice:
-Vrei să desenez eu unul? Să vezi şi tu cum se face un căţel?
- Sigur că vreau!
Şi desenează copilul un căţel. Bine, semăna cu ... nu semăna cu nimic, dar avea 4 picioare, un cap şi trunchi. Am remarcat coada, era ca la purcel. I-am lăudat desenul, l-am admirat cu ochii mari.
El insistă: Dar de ce nu ştii să desenezi căţel? Ai căţel acasă?
- Am, răspund bucuroasă.
-Cum îl cheamă?
-Fetiţa!
- Cum să-l cheme fetiţa, ce, e om?
-Nu e om, dar e căţeluşă şi o cheamă Fetiţa, şi o iubesc mult,mult,mult de tot!
- Şi o ţii închisă?
- Doar ca să o apăr. Ea este speriată foarte tare de fulgere şi de tunete, şi atunci se ascunde în coteţ sau chiar în casă.
- Dar nu o pedepseşti!
- În nici un caz!
- Dar de ce ce nu ştii s-o desenezi, dacă o iubeşti? Eu pot să-l desenez pe câinele meu, pe mami şi pe tati şi pe buni.
Am înghiţit în sec şi mi-am dorit să apară maică-sa şi să-l ia acasă. Aveam chef să bocesc, şi dacă făceam asta de faţă cu el, îl speriam. Eu o văd pe mama în minte, îl văd şi pe tata, dar nu pot să-i desenez. Nici pe Oxi, primul meu câine, care a murit bătrân, la 14 ani.Ce să-i spui că frumuseţea se exprimă în mii de moduri, dragostea, la fel, şi că desenul e o chestiune nativă, legată de talent? Încerc altfel.
- Nu pot să desenez dragostea faţă de căţel sau faţă de cei dragi, dar pot să scriu despre asta. O poezie sau o poveste.
- Păi poezie sau poveste scrie toată lumea.
- Crezi tu? Ia zi o poveste despre căţelul tău!
A început copilul o poveste, în care el şi căţelul lui se duceau în pădure, după zmeură, şi acolo, căţelul s-a luptat cu lei, cu lupi, cu urşi... M-a fascinat!
Când a venit maică-sa, prima grijă a fost să-l certe că mi-a deranjat cărţile, şi l-a pus să-mi ceară scuze. Am scos-o un pic în hol şi am întrebat-o: Eşti sănătoasă la cap? Tu ai idee ce copil formidabil ai? Tu chiar îl ţii cu mâinile la spate, acasă? Lasă-i fetiţă, libertate, ca să se poată exprima!
L-am întrebat dacă mai vine pe la mine. Mi-a zis:
- Normal, că nu scapi fără să te învăţ să desenezi un căţel!
